Gheorghe Oprea a refuzat azilul politic de dragul lui Ceauşescu

Printre cei judecaţi s-a aflat şi primvice-premierul Gheorghe Oprea. Situaţia sa era ceva mai deo­se­bită decât a majorităţii colegilor de boxă: pe timpul derulării evenimen­telor care au condus la fuga cuplului Ceauşescu, nu se afla în ţară. Din 20 de­cembrie se afla în Turcia, într-o vi­zită oficială, planificată cu multă vre­me înainte. Acolo a aflat Oprea că „Ceauşescu nu mai e”. Pentru ziariştii turci şi occidentali, să aibă în faţă un oficial al clătinatului regim de la Bucureşti era mană cerească. În­trebat dacă intenţionează să ceară azil politic în Turcia sau într-o altă ţară, Gheorghe Oprea a răspuns se­nin că nu ia în calcul această posibi­li­­tate. S-a întors în ţară pe 26 decembrie, la bordul unei nave care a ancorat la Constanţa. N-a fost primit cu pâi­ne şi sare, ci cu o pereche de că­tu­şe.

Gheorghe Oprea a fost unul dintre liderii importanţi ai partidului şi ai statului comunist în perioada lui Ni­colae Ceauşescu. Dosarul său de ca­dre, depozitat la Arhivele Na­ţio­na­le ale României, ne dezvăluie personalitatea fostului prim-viceprim-ministru din decembrie 1989, precum şi etapele ascensiunii sale în ca­riera politică.
S-a născut pe 15 aprilie 1927, în comuna Ţintea din judeţul Prahova. Făcea parte dintr-o familie cu ori­gini „sănătoase”, fiind fiul unui şofer auto şi al unei casnice. În 1937 a părăsit satul natal, ducându-se la Ploieşti, unde a urmat cursurile Liceului Industrial din localitate.

La terminarea studiilor, în 1942, Georghe Oprea s-a angajat la Uzinele „Mărginanca” din Plopeni, unde a lucrat ca laborant şi controlor tehnic. După 23 august 1944 s-a în scris în sin­dicat, fiind ales în comitetul de întreprindere. Apropierea de sindicat a însemnat şi legături cu Partidul Co­munist, devenind în scurt timp membru al acestuia şi component al celulei de bază de la Uzinele „Mărginanca”. Deoarece a fost remarcat de condu­cerea unităţii pentru calităţile sale in­te­lectuale a fost trimis să urmeze cursu­rile Facultăţii de Mecanică, la Institutul Politehnic din Bucureşti.

Mutarea în Capitală a însemnat un mare pas înainte pentru cariera politică a lui Gheorghe Oprea. În primii ani de studiu s-a evidenţiat pentru seriozitatea sa, profesorii considerându-l unul dintre cei mai buni studenţi la învăţătură. Nu a lăsat deoparte nici activitatea de partid, fiind ales în biroul organizaţiei de bază. La cererea Partidului a întrerupt în 1951 cursurile la zi şi a fost promovat instructor la Secţia Industrie Grea a CC al PMR. A stat câteva luni în această funcţie, iar în acelaşi an a fost trimis la Comitetul Controlului de Stat, în funcţia de controlor la Secţia Ministerul Forţelor Armate. Aici a primit gradul de căpitan, cu toate că nu satisfăcuse stagiul militar!

În paralel cu demnităţile pe linie de partid şi-a continuat şi studiile la Facultatea de Mecanică, promovând în 1954 examenul de licenţă cu specializatea inginer mecanic. Peste trei ani, în 1957, Gheorghe Oprea a fost promovat în aparatul Ministerului Industriei Grele, ca director al Direcţiei generale de produse me­talice şi bunuri de consum. În acest minister a mai deţinut funcţiile de şef al Corpului de control şi director ge­ne­­ral al Direcţiei generale de me­ca­nică fină. A participat şi la câteva schimburi de experienţă în URSS, Cehoslovacia, Polonia şi Austria.

Din perioada activităţii în Minis­terul Industriei Grele, dosarul de cadre al lui Oprea înregistrează şi singura sa sancţiune pe linie de partid, cu mustrare, pentru lipsă de vi­gilenţă. Acest „incident” a fost urmat de o verificare a rudelor. O comisie a partidului s-a deplasat în localitatea natală pentru a strânge informaţii compromiţătoare. În urma discuţiilor cu membrii de partid din comuna Ţintea s-a stabilit că Oprea provenea dintr-o familie cu origini sănătoase, tatăl fiind şofer, iar mai toate rudele membre ale PMR. Excepţie făcea soţul surorii sale, care înainte de război fusese simpatizant al Mişcării legionare. Renunţase însă la ideile de dreapta, susţinea el, întrucât în perioada 1943-1948 se călugărise. Fratele lui Gheorghe Oprea, Şerban, fusese anchetat de Miliţie în 1949 pentru furtul unor cuţite vidia de la Atelierul Sovrompetrol din Lilieşti (jud. Prahova). După cercetări a fost găsit nevinovat. În urma verificării familiei fratelui lui Gheorghe Oprea, comisia a mai găsit un aspect biogra­fic interesant – tatăl soţiei lui Şerban fusese legionar, recunoscând ade­ziu­nea la Mişcare în trecut.

Însă aceste amănunte nu au fost con­siderate suficient de com­pro­mi­ţă­toare pentru Gheorghe Oprea. În 1961 a fost promovat, prin mutarea la Ministerul Metalurgiei şi Cons­truc­ţiei de Maşini, în funcţia de director general adjunct al Direcţiei gene­rale de autocamioane, tractoare şi me­canică fină. A stat un an în acest post, iar în 1962 a fost promovat adjunct al ministrului.

Ascensiunea pe linie ministerială a însemnat şi o bună activitate în ca­drul partidului. Din 1957 fusese mem­bru în comitetele de partid în toate ministerele în care lucrase. La Congresul a IX-lea al PCR, din iulie 1965, a fost desemnat membru su­ple­ant al Comitetului Central. La ur­mă­torul Congres, din august 1969, a fost răsplătit pentru fidelitatea sa cu funcţia de membru plin al CC-ului.

Din 1970, Gheorghe Oprea a fost mutat în aparatul central al Partidului, în funcţia de consilier al CC al PCR. Aici a avut o ascensiune rapidă, find numit vicepreşedinte al Consi­liului Suprem al Dezvoltării Econo­mi­­ce şi Sociale. În martie 1974, Oprea a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Promovarea în Guvern a fost urmată de o avansare pe linie de partid, fiind ales în Comitetul Politic Executiv al CC al PCR la Congresul al XI-lea, din noiembrie 1974. A stat în această funcţie până în decembrie 1989. Din aprilie 1978 şi până în decembrie 1989 Gheorghe Oprea a fost prim-viceprim ministru al Guvernului.