Horia Sima, opozantul uitat al lui Nicolae Ceauşescu

La începutul anului 1991, printre „liderii de opinie” antiguvernamentali se iscase o nouă controversă, cauzată de refuzul autorităţilor de a-i acorda viză de intrare în ţară fostului rege Mihai, cu ocazia Sărbăto­rilor de iarnă. S-au reaprins discuţiile despre contribuţia exilului, în frunte cu fostul suveran, la prăbuşirea re­­gi­mului comunist. Însă doar perso­na­li­tăţile aşa-zise democratice erau va­lorizate pentru propaganda din afara graniţelor împotriva lui Ceauşescu. Despre legionari, şi în primul rând despre „comandantul” lor Horia Sima, nu se sufla o vorbă. Nu era de bine să se aducă în dezbatere vocile liderilor „fascişti”. Cu toate că la acea vreme Sima încă mai trăia, în Spania. Iar printre opozanţii onoraţi de socie­tatea civilă erau şi foşti simpatizanţi sau membri ai Mişcării legionare.

Horia Sima se afla în exil din 1941, când a fugit din ţară cu ajutorul ger­manilor, după rebeliunea le­gio­na­ră din 21-23 ianuarie acel an. Personaj destul de controversat, Sima se afla la al doilea exil. În perioada 1939-1940 fugise în Germania, fiind în conflict cu regimul lui Carol al II-lea. În împrejurări nu foarte clare, Horia Sima ajunsese şef al Mişcării legionare în toamna anului 1938, înainte cu câteva săptămâni de asasinarea „titularului de drept”, Corneliu Codreanu. Unii camarazi l-au acuzat că „pusese umărul” la moartea „Căpitanului”, pentru a prelua şefia organizaţiei, însă nu s-au dovedit niciodată aceste supoziţii.

Sima intrase în Mişcarea legionară în 1927, pe când era student la Facultatea de Litere din Bucureşti. După absolvire a fost profesor de liceu în mai multe oraşe din Banat, devenind şef le­gio­nar al acestei regiuni în 1935. La alegerile din decembrie 1937, judeţele din Banat s-au clasat foarte bine, făcându-l pe Sima unul dintre cei mai eficienţi lideri locali. Dictatura lui Carol al II-lea, instaurată în februa­rie 1938, l-a prins deci pe Horia Sima pe „val”, fiind integrat în organismele de conducere din ilegalitate. Foarte abil şi puţin cunoscut la Bucureşti, a reuşit să scape de sub urmărirea po­liţiei, organizând în toamna anului 1938 câteva atentate la siguranţa sta­tului, pentru a compromite regimul regelui Carol. Nu a decis de capul lui organizarea acestor acţiuni, însă, după ce Codreanu a fost asasinat din cauza potenţialului terorist al Miş­cării, Sima a fost făcut, în cadrul organizaţiei singurul responsabil.

După refugiul în Germania din ia­nuarie 1939, Horia Sima a coordonat reorganizarea Mişcării legio­nare în ţară. A fost în legătură şi cu asasinii primului-ministru Armand Călinescu, „pedepsit” pentru moartea lui Corneliu Codreanu. În vara anului 1940, Carol al II-lea a decis să joace „cartea legionară”, pe fondul tensiunilor externe, tratând cu Sima, prin interpuşi, intrarea legionarilor în guvern. Suveranul credea că şeful Mişcării avea suportul naziştilor, atâta timp cât stătuse aproape doi ani la Berlin. Carol al II-lea s-a înşelat, însă l-a legitimat indirect pe Horia Sima, care a intrat pentru patru zile în guvernul Gigurtu.

În septembrie 1940, când Ion Antonescu a venit la putere cu sprijinul naziştilor, Sima a fost asociat la şefia guvernului, ca lider al Mişcării legionare. Cei doi nu s-au înţeles, iar în ianuarie 1941 conflictul s-a purtat în stradă, prin tentativa de lovitură de stat a legionarilor. Germanii l-au scos totuşi pe Sima din ţară, pentru a avea un mijloc de presiune împotriva lui Antonescu. Şeful legionarilor s-a comportat însă rebel, fugind în decembrie 1942 în Italia, în speranţa că Mussolini îl va ajuta să-i ia puterea lui Antonescu. Dictatorul italian l-a returnat în Germania, fiind internat în lagăr, până la 23 august 1944. Ulterior, naziştii au organizat un guvern de exil la Viena care să se opună Executivului de la Bucureşti, sub conducerea lui Sima, fără nici o influenţă în ţară.

După război, s-a ascuns o vreme în Italia, iar în momentul tensionării relaţiilor dintre sovietici şi americani a fost contactat, în condiţii neelucidate, de statele occidentale, pentru a contribui la „sabotarea din interior” a regimului de la Bucureşti. Sima a coordonat antrenarea unor echipe de legionari, care au fost paraşutaţi în ţară pentru misiuni de spionaj şi susţinere a luptătorilor din munţi. Din cauza condiţiilor internaţionale, proiectul nu a luat amploare, fiind abandonat după moartea lui Stalin.

Sima, împreună cu legionarii din „tabăra” sa, a fost extrem de activ în exil pe teren publicistic. Pe lângă opera memorialistică, acesta a avut şi o bogată contribuţie gazetărească, mai ales în revista „Ţara şi Exilul”. Horia Sima a fost la fel de critic la adresa lui Nicolae Ceauşescu ca şi personalităţile exilului democrat. Spre exemplu, în 1968, când Europa occidentală era la „picioarele” lui Ceauşescu pentru poziţia în problema Cehoslovaciei, Sima trăgea un semnal de alarmă faţă de natura comunismului în România. Într-un articol publicat în septembrie 1968 în revista „Ţara şi Exilul”, el făcea o cri­tică severă a preşedintelui român, susţinând că Nicolae Ceauşescu nu era decât un „vânător” de imagine: „Declaraţiile de politică externă făcute în ultimii ani de Ceauşescu şi alţi conducători ai partidului şi pre­zen­tate în Occident sub titlul de «eman­cipare» şi «rebeliune» nu sunt în realitate decât o copie fidelă a de­cla­raţiilor făcute cu anterioritate re­fe­ritor la aceleaşi subiecte in­ter­naţionale, începând din 1955, de către fruntaşii sovietici.