Lech Walesa, ales preşedinte al Poloniei

La Varşovia s-a încheiat nu­mă­ră­toarea voturilor în al doilea tur de scrutin al alegerilor prezindenţiale. Liderul sindicatului „Solidaritatea”, Lech Walesa, s-a confruntat cu Stanislaw Tyminski, afacerist canadian de origine poloneză. Deşi Walesa le promisese susţinătorilor că va câştiga din primul tur cu 80%, nu a putut să-şi onoreze angajamentul, ajungând preşedinte al Poloniei după o aprigă bătălie politică.

„Solidaritatea” învinsese singură comunismul în Polonia în 1989, însă în anul următor mişcarea se scindase. Gruparea liberală s-a reunit în jurul primului-ministru Tadeusz Mazo­wiecki, care a decis să participe la alegerile prezidenţiale împotriva principalului exponent al sindicatului liber, Lech Walesa. Aşteptata confruntare dintre cei doi lideri ai Poloniei postcomuniste nu s-a mai realizat, întrucât în turul al doilea a intrat Stanislaw Tyminski, controversat om de afaceri, sosit cu „valiza de dolari” de peste Ocean. Sur­prin­zătorul rezultat al urnelor a provocat coalizarea forţelor care au doborât comunismul în jurul lui Walesa, despre care se spunea că era „răul cel mai mic”. Aşadar, pe lângă voturile lui  Mazowiecki, liderul „Solidarităţii” a primit sprijinul ţărănistului Roman Bartoszcze şi al social-democratului Wlodzimierz Cimoszewicz. Coaliţia de conjunctură din jurul lui Walesa a reuşit să învingă populismul lui Tyminski. Acesta era exponent al „Poloniei raionale” şi al tinerilor, care nu credeau în programul „So­li­da­ri­tăţii” şi aşteptau minuni din partea „prinţului cu valiza de dolari”.

Walesa a obţinut 70% din sufragii, în condiţiile în care s-au prezentat la urne jumătate dintre cetăţenii cu drept de vot.

Lech Walesa avea de parcurs un drum dificil, atâta vreme cât trebuia să ia măsuri tocmai împotriva muncitorilor, al căror exponent era. Încă din campania electorală anunţase că va continua programul de reforme iniţiat de Tadeusz Mazowiecki prin „terapia de şoc”. Astfel, peste puţine luni, avea să se confrunte cu grevele minerilor, ale feroviarilor şi ale docherilor nemulţumiţi. Privatizarea, chiar dacă se făcea prin împărţirea de acţiuni către populaţie, nu avea să aducă lucruri bune pentru muncitori.

Era clar că tot elitele se vor îm­bogăţi: managerii, oamenii de afaceri, intelectualii, adică cei care-l votaseră pe Mazowiecki. Schimbările fundamentale din economie vizau în primul rând industria grea. Iar dacă nu se găseau rapid investitori străini, Guvernul, indiferent ce coloratură ar fi avut, era nevoit să închidă giganţii industriei comuniste.

Inevitabil, Lech Walesa avea să se ciocnească foarte curând de „Soli­da­ritatea”. Dacă sindicatul ar fi rămas fidel preşedintelui, însemna să devină proguvernamental. Însă dacă Walesa îşi respecta promisiunile de campanie privind continuarea re­for­me­lor, aplicarea acestora leza interesele muncitorilor.