Radu Câmpeanu, despre „aripa putredă” Patriciu-Tăriceanu, Ion Iliescu şi şansele liberalismului

Poziţia PNL-ului din punct de vedere politic fusese serios zguduită în vară, când grupul condus de Dinu Patriciu şi Călin Popescu-Tăriceanu a părăsit formaţiunea, fondând PNL-Aripa Tânără. Radu Câmpeanu de­plân­gea slăbirea puterii parlamentare a partidului, rămas cu doar 27 de de­pu­taţi şi 10 senatori. Cei care au ales ca­lea „pribegiei” erau numiţi, ma­liţios, „aripa putredă” de Câmpeanu.

Fragilitatea politică a PNL-ului nu se datora doar „trădării” tinerilor, ci şi rezultatelor slabe la alegerile din mai. Radu Câmpeanu susţinea că acestea au fost fraudate în proporţie de 20% în favoarea Frontului Salvării Naţionale. Pe de altă parte, campania electorală fusese dusă cu brutalitate, iar partidul său nu a ştiut să se adapteze la „regulile jocului”. Fără poziţii parlamentare solide, liberalismul nu era atractiv pentru români, PNL-ul având la sfârşitul anului 1990 doar 300.000 de membri. Adeziunile scăzuseră drastic în vară, după evenimentele din 13-15 iunie, însă spre finele anului se înregistrase o creştere a numărului de liberali cu carnet de partid. Financiar, organizaţia supra­vieţuia doar din cotizaţiile membrilor, afirma Radu Câmpeanu, pentru că încetaseră suvenţiile de la partidele liberale din Europa, care veneau constant înainte de alegeri. PNL-ul avea nevoie de fonduri în primul rând pentru lucrările de reparaţie la sediul central, „vizitat” de mineri în iunie. Pentru acoperirea costurilor, partidul se afla în negocieri cu guvernul, pentru a se acorda despăgubiri.

Confruntat cu astfel de probleme, Radu Câmpeanu vedea departe mo­men­tul în care partidul său va ajunge la guvernare. În interviul din Ade­vă­rul a oferit însă câteva alternative la măsurile guvernului de reformă. Dacă ar fi fost la putere, PNL-ul ar fi stabilit o altă ordine a priorităţilor. Aşadar, Câmpeanu era de părere că întâi de toate trebuia rezolvată pro­blema proprietăţii ţărăneşti. Partidul său a insistat încă de la primele lucrări ale celor două camere asupra acestei reforme, dar fără rezultate în legislaţie. De asemenea, PNL-ul a cerut accelerarea măsurilor privind privatizarea, însă guvernul a ales opţiunea unui ritm lent al trecerii în proprietate particulară a economiei de stat. Câmpeanu şi-ar fi dorit şi apariţia unei staţii independente de televiziune. Cum costurile echipamentelor erau foarte mari pentru a începe de la „zero” un astfel de proiect, liderul PNL propunea împărţirea pe acţiuni a canalului 2 al televiziunii publice şi scoaterea la vâzare. 51% ar fi fost la dispoziţia publicului, iar restul de 49% trebuia să intre în proprietatea investitorilor particulari. Câmpeanu a înaintat propunerea atât preşedintelui, cât şi primului-ministru, fără a se adopta măsuri pentru punerea ei în practică.

Referitor la politica de guvernare a ţării, preşedintele PNL susţinea că Petre Roman şi miniştrii săi nu aveau o misiune uşoară. Existau forţe conservatoare, care doreau menţinerea poziţiilor pe care le avuseseră în comunism şi care sabotau procesul de tranziţie spre democraţie şi economie de piaţă. În opinia lui Câmpeanu, guvernul avea totuşi un handicap major prin lipsa componentei politice specializate. În Cabinet existau tehnocraţi bine pregătiţi, care făceau bune estimări privind cifrele şi procentele, însă membrilor guvernului le prisosea „suflul politic”. Adică acea forţă care să anime, să dea încredere populaţiei, să antreneze oamenii.

Cu privire la activitatea lui Ion Iliescu de la alegeri până la finele anului, Radu Câmpeanu nu avea obiecţii, cu excepţia interpretării „cu totul fanteziste” a evenimentelor din 13-15 iunie. În orice caz, preşedintele PNL nu-l făcea responsabil pe Iliescu de venirea minerilor. În opinia sa, evenimentele nu fuseseră spontane, înă nu ştia cine au fost organizatorii. În orice caz, Câmpeanu vedea progrese ale preşedintelui privind democraţia actului de guvernare, prin iniţiativa de a contacta reprezentanţii opoziţiei pentru consultări pe temele de interes naţional.

În interviul acordat ziarului Adevărul, Radu Câmpeanu a făcut şi o analiză a principalului partid advers – Frontul Salvării Naţionale. În opinia sa, FSN-ul era un „amalgam de elemente eterogene”, care nu avea un liant ideologic. Îi ţinea aproape doar dorinţa de a-şi păstra fotoliile. În cadrul grupării se înre­gistra un imobilism faţă de reforme, datorat rezistenţei la schimbare ma­nifestată de populaţie. Câmpeanu recunoştea că în timpul campaniei electorale PNL-ul nu detectase acest imobilism al electoratului, pre­zen­tând un mesaj reformist care i-a speri­at pe români. Dimpotrivă, FSN-ul re­uşise să surprindă în mesajele politice temerile cetăţenilor. Pe viitor, Radu Câmpeanu vedea transformarea FSN-ului într-un partid social-de­mocrat, dar şi scindarea for­ma­ţiunii. Deja în Parlament se înregistrau voturi contra propunerilor gu­ver­nului din tabăra feseniştilor, ten­dinţă care anunţa crearea unei for­maţiuni în afara partidului majoritar.

În finalul interviului, Radu Câmpeanu s-a arătat destul de mode­rat faţă de creşterea influenţei parti­dului său pe eşicherul politic. Lide­rul PNL nu aştepta cu optimism alegerile locale ce urmau să se desfăşoare în câteva luni, deoarece în administraţia judeţelor nu fuseseră incluşi şi reprezentanţi ai opoziţiei. Era de aşteptat că puterea va face abuzuri, iar PNL-ul nu avea fonduri pentru a-şi susţine candidaţii din judeţe.