Sinucidere sau asasinat politic?

Din septembrie până în decembrie 1990, reluat în prima lună a anului ur­mător, Tribunalul Militar Terito­rial Bucureşti i-a judecat pe foştii dem­ni­tari ai regimului comunist. Ore în şir, judecătorii i-au audiat pe inculpaţi şi pe martori, procurorii au acu­zat, cu mai mult sau mai puţin succes, iar avo­caţii au pledat nevinovăţia ce­lor din boxă. Privit după 20 de ani, pro­ce­­sul-maraton pare a fi prima tele­no­­ve­­lă de producţie autohtonă. Cu de­­o­­se­birea că pentru protagonişti fi­na­­lul n-a fost tocmai fericit, ci, dimpo­trivă, în unele cazuri a fost chiar tragic.

La una dintre şedinţe, Ioan Totu a fost întrebat de ce nu l-a părăsit mai demult pe Ceauşescu, de ce i-a stat alături până la sfârşit. „N-aţi vrut să vă pierdeţi privilegiile?”, a sunat întrebarea procurorului, consemnată ca atare de presa vremii. „Noi n-am avut privilegii, n-am făcut avere...”, a răspuns din sală Maria Totu, soţia fostului ministru care a participat la toate şedinţele de judecată. „Şi în timp ce se citea lista cu bunurile inventariate la locuinţa dumnealor, consemna gazetarul Mircea Bunea pentru ziarul Adevărul, fost Scînteia, domnişoara Totu, fiica «pauperilor» Ioan şi Maria Totu, crezându-se neob­s­ervată, şi-a scos binişor cerceii din urechi şi i-a ascuns în geantă.
S-o fi ruşinat să-i mai poarte ori de­ve­ni­seră dintr-o dată prea grei?”

Episodul respectiv şi alte amă­nun­te din vremea „procesului CPEx” au fost rememorate după 20 de ani de Maria Totu, profesor universitar şi soţia fostului viceprim-ministru Ioan Totu. „Reţin că atunci, după ce a apă­rut în ziar povestea cu cerceii, am venit la redacţie, l-am căutat pe gazetarul respectiv. S-a scris o minciună, cerceii nu erau de aur, erau de aramă, nişte gablonţuri, n-aveau nici un fel de valoare. Când soţul meu pleca în delegaţii în străinătate, fiul meu, student la Politehnică, îi cerea să îi cumpere cărţi de specialitate, care nu se găseau în România. Avea o listă. I-a adus o singură dată, volumele erau foarte scumpe, iar diurna membrilor delegaţiei nu cred că depăşea zece dolari. Am stat eu de vorbă cu fiul meu şi l-am convins să nu mai ceară nimic. Fiica mea îl ruga să îi cumpere blugi şi, dacă nu se poate blugi, nişte «zdrăngănei». Reţin că i-a adus o dată nişte cercei fără valoare. Dar nici măcar nu erau cei despre care s-a scris, aceia erau alţii, cumpăraţi de fiica mea de la magazin. Şi tu să te apuci să spui că erau de aur...”

Ioan Totu, viceprim-ministru res­pon­sabil cu coordonarea activităţii eco­nomice între 1982-1986 şi minis­tru de Externe din 1986 până în no­iem­brie 1989, a fost arestat la 10 ia­nua­rie 1990. Revoluţia l-a prins în funcţia de preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. La 22 decembrie 1989, în urma unei conversaţii telefonice cu Victor Atanasie Stăn­cu­les­cu, s-a pus la dispoziţia noii puteri, declara la proces. La 29 decembrie, acelaşi Victor Atanasie Stănculescu i-a comunicat mutarea la Institutul de Planificare şi Prognoză. În calitate de specialist în macroeconomie i s-a cerut să elaboreze un proiect de dezvoltare economică. Noile autorităţi au ignorat proiectul, însă numele lui Ioan Totu a fost pomenit într-o şedinţă a Guvernului Roman. Pro­punerea de a fi cooptat în calitate de con­silier în noul Minister al Eco­no­miei Naţionale a fost respinsă.

„În Guvernul de aşa-zise personalităţi, în realitate nişte oameni tineri, fără nici un fel de experienţă, oferă Maria Totu o explicaţie respingerii, de reforma economică se ocupa Adrian Seve­rin, un jurist tânăr, care nu-l simpatiza deloc pe soţul meu. Îi fusese student la Facultatea de Drept, a venit nepregătit la examen, iar soţul meu l-a picat. La propunerea de a fi cooptat în echipa de la Miniserul Eco­no­mi­ei s-a opus domnul Severin. După aceea a fost arestat.” Trei luni, din 10 ianuarie până în martie, familia nu a ştiut nimic de soarta lui Ioan Totu. „A venit în casă o armată de tot felul, nu ştiu ce au cre­zut ei că găsesc, re­me­morează at­mos­fera anului în­crâncenat soţia fostului demnitar. Avem un televizor ca toată lumea. Au venit să fil­me­ze. Am în­trebat: «Ce fil­maţi?» «Te­levizorul». Îi auzeam cum vor­besc, ce îşi spu­neau între ei: «Dar, dom­nule, nu au nimic în că­ma­ră, mai multe avem noi acasă». Din acel moment nu am mai ştiut ni­mic de el, nici  unde este, nici măcar dacă mai trăieşte.”

Despre detenţie, în­treruptă când şi când de scurte pe­ri­oade de libertate, Ioan Totu a po­ves­tit familiei puţine lucruri: „Mi-a spus: ştii ce te rog? Vorbim noi orice, dar niciodată să nu mă întrebi ce a fost acolo. Mai multe am aflat de la Ştefan Andrei, care i-a fost coleg de celulă. Că nu ştiu câte luni Ioan Totu a dormit îm­bră­cat, pe un pat metalic, fără saltea, fără nimic altceva. Andrei mi-a mai spus un lucru zguduitor, că stă­tea la fereastră ore întregi, fără să scoată un cuvânt, căutând să vadă lu­minile oraşului. Ştiu că mereu s-a în­trebat de ce se află el acolo”. La în­chisoare şi în perioadele de libertate, Ioan Totu a redactat lungi memorii despre sta­rea economiei naţionale şi viitorul ei. Adresate Guvernului Roman, toate au rămas fără răspuns.
În luările de cuvânt din timpul pro­cesului, Ioan Totu a fost foarte dur cu foştii săi colegi, intitulaţi „noua putere”.

A pledat nevinovat la toate capetele de acuzare şi s-a străduit să îşi probeze nevinovăţia. În aprilie 1992 s-a sinucis în spălătoria aflată deasupra apartamentului unde lo­cu­ia. Familia nu îşi poate explica nici as­tăzi teribilul gest. Pe cunoaşterea profilului psihologic al celui care-a fost Ioan Totu, pe deducţii şi evaluări ale tabloului de ansamblu al României acelor ani îşi fundamentează bă­nu­ie­li­le potrivit cărora moartea lui n-a fost ce pare la prima vedere.

„Ce s-a întâmplat a fost o tragedie pe care nu mi-o explic nici astăzi, spune Maria Totu. El era un om foarte tare şi eu nu pot să cred că s-a sinucis. Mi s-a spus, nu doar că nu cred. Nu era omul care să facă aşa ceva. Mi-a povestit la un moment dat, într-una dintre perioa­dele cât a fost liber, că a fost la un pas să dea o maşină peste el pe trecerea de pietoni de la Dorobanţi. Fiind o na­tură atletică, s-a ferit. Atunci mi-a spus: «Magda, ai grijă de copii, ai grijă de copii!». După moartea lui mi-au spus vecinii că pe la noi prin bloc s-au perindat foarte multe persoane şi că vecinii au fost legitimaţi. Pe mine nu m-a legitimat nimeni şi nici nu am observat ceva deosebit. S-au întâm­plat nişte lucruri îngrozitoare. A dis­pă­rut exact când a fost scos afară şi s-a apucat să scrie ce reprezintă eco­no­mia românească de atunci, ce bani are România, ce state sunt datoare la România. Eu îl acuz pe Iliescu de moartea soţului meu. Ştiţi, poate că nu cineva s-a dus şi l-a spânzurat, dar pot exista presiuni. Pe de altă parte, sigur, trebuie să fii foarte speriat ca să ajungi să faci aşa ceva, pentru că îţi reprezinţi că cei care te ameninţă chiar au capacitatea să facă ce spun că fac. Nu era omul care să facă aşa ceva, nu cadra. Moral, autorul moral al acestui asasinat este Iliescu.”