Spionii KGB-ului şi no man’s land-ul românesc

„Antenele erau în altă parte, nu la Bucureşti. Noi eram secretizaţi, am schimbat trei sedii, din cauza unor defectori. Ultima clădire în care am funcţionat este una dintre cele mai frumoase vile din Primăverii, chiar pe şosea, lângă Sahia Film, unde a locuit ulterior Maurer. Veneam cu maşina cu perdeluţe, intram în garajul subteran şi de acolo direct în clădire. Nu ne vedea nimeni. Postul de radio era foarte important, era principala armă antititoistă. Acolo am fost redactor-şef adjunct timp de patru ani de zile. Postul de radio a funcţionat până în septembrie 1954, când s-a produs împăcarea dintre Hruşciov şi Tito.”   

Ce s-a întâmplat însă când Mos­co­va şi Belgradul au restabilit relaţiile, iar Bucureştiul s-a repliat imediat,
l-am întrebat pe interlocutor. „Când Hruşciov şi Tito s-au împăcat, în 1954, noi am suferit foarte mult. Nu pu­team să acceptăm asta. Faţă de noi, emigranţii iugoslavi «revo­lu­ţionari», statul român a avut un comportament extraordinar. Când Tito a vrut să vină aici în iunie 1956, a ce­rut ca noi, emigranţii, să fim extră­daţi, să fim predaţi. Asta a fost prima lui con­diţie. Şi Dej nu a acceptat acest lu­cru. Cum să-i extrădezi pe cei cu care ai luptat împreună? Apoi Tito a spus că se mulţumeşte cu arestarea noastră. Ceea ce s-a hotărât, ca să nu cumva să atentăm la viaţa lui. La Secţia Internaţională a CC era Ghizela Vass, bunica lui Bogdan Olteanu, pe care o cunosc foarte bine.

Ca să vadă poziţia noastră, G. Vass şi Constantin Lăzărescu ne-au chemat la şedinţă, pe mine şi pe încă un coleg, consideraţi vârfurile emigraţiei sârbe. Şi atunci s-a iscat o discuţie. «Ce să facem?», ne-au întrebat ei pe noi. «Noi nu vrem să vă ares­tăm», au mai spus. Atunci eu am pro­pus să ne trimită în concediu de odih­nă. Noi lucram în diferite instituţii. G. Vass s-a dus la Dej, care a acceptat ime­diat propunerea noastră. Şi ne-am dus cu soţiile şi cu copiii, 14 con­ducători ai emigraţiei de la Bucureşti şi 250 de la Constanţa, am fost trimişi la Cota 1400 în Sinaia. Şi am stat o lună şi jumătate acolo. Am mai pus condiţia să nu fim urmăriţi de agenţi ai Securităţii şi am garantat că nu se va întâmpla nimic din partea noas­tră. Am ajuns la hotel pe la prânz. Era gol, numai la etaj se afla cazată echipa de scrimă a României, care se pregătea de Olimpiada de la Melbourne. Am ales camerele, eu cu copiii. Pe la 4-5 după-masă, hotelul a început să se umple dintr-o dată. Au venit alpinişti, vânători, turişti: 60 de agenţi ne-au trimis acolo.”

Nici Ceauşescu nu le-a anulat drepturile fugarilor din Iugoslavia. Mai mult, o hotărâre a CC a decis ca emigranţii să-şi păstreze locuinţele şi serviciile.

Prieten cu Silviu Brucan
Cu Silviu Brucan, cel care l-a învăţat abc-ul gazetăriei, Milan Petrovici a legat o trainică prietenie. L-a avut şef la Radioteleviziunea Română. „Eu eram şef de secţie sârbă, la radio, şi participam în fiecare vineri la informările pe care le făcea Brucan, îşi aminteşte Petrovici. Era un causeur extraordinar, era bine documentat, era o delectare să-l urmăreşti. Vineri, la ora 12, ne adunam cei care aveam dreptul să citim «buletinul roşu». Era secret. La prelegeri erau adunaţi doar şefii de compartimente. Asta a durat 2 ani de zile. Atunci l-am cunoscut foarte bine. Între noi s-a legat o prietenie normală, cum se spune. M-am întâlnit cu el în perioada în care el avea domiciliul obligatoriu la Dămăroaia. Securitatea practica metoda asta de a lăsa pe cineva în libertate, să îi vadă legăturile. Eu nu am evitat să îl văd. Mi-a spus multe chestii. În 1989, la o întâlnire, pe Calea Dorobanţilor, l-am întâlnit. Era istovit şi, în 3 secunde, mi-a zis: «Petrovici, fă să se ştie despre situaţia mea, că vor să mă distrugă, pe mine şi pe Saşa (Alexandru Bârlădeanu – n.r.)». Am trimis ştirea în Occident, a fost publicată de „Liberation”. Securitatea a venit după mine, m-a ridicat şi m-a dus la Rahova. Se întâmpla în mai-iunie 1989.”  

Omul tuturor preşedinţilor
După 1990, Petrovici a devenit un „abonat” al vizitelor la nivel înalt la Belgrad. Ca să demonstreze „bu­nele relaţii dintre România şi Serbia”, Ion Iliescu, Traian Băsescu şi Călin Tăriceanu l-au cooptat, pe rând, în delegaţiile lor. În 2003, Ion Iliescu i-a de­cernat Ordinul Naţional în grad de ofiţer, pentru „rolul avut în pro­mo­varea prieteniei dintre po­poa­rele sârb şi ro­mân, precum şi a va­lo­rilor demo­cratice din cele do­uă ţări”. Pentru cele peste 10.000 de articole scrise de-a lungul a şase de­cenii de gazetărie, „Uniunea Zi­a­riştilor din Serbia” i-a acordat pre­miul pentru activitate. Anul tre­cut, Editura Româ­nească din Ser­bia în colaborare cu Editura Pai­­deia au publicat volumul me­mo­rialistic „Ferme­căto­rule KGB, anunţă-te”, redactat de Milan Petrovici împreună cu Dragoslav Si­mic.