"Mama se autosugestionează că fetiţa este în viaţă”

Simon Andreea avea 9 ani şi a dispărut din Miercurea Ciuc în seara zilei de 15 decembrie 2005, pe drumul dintre magazin şi casă. La nouă luni după dispariţie, Tiberiu Burcuţă, prieten intim al mamei, are o revelaţie şi-şi aminteşte că a mers în acea seară cu fetiţa, pe ultima parte din drum. Femeia anunţă organele de anchetă. Acestea îl aveau însă în vizor pe Burcuţă încă din primele zile de investigaţii: apărea pe listingul mamei, dar şi în zona şi-n momentul dispariţiei Andreei. În ciuda numeroaselor indicii care-l incriminau, Burcuţă avea şi încă are o calitate care-l face infailibil: e poliţist. Subcomisar la IPJ Harghita. Coleg de serviciu adică cu cei care-l anchetau. În plus, cazul Simon Andreea a venit imediat după cel al fetiţei dispărute la Iaşi, unde poliţia judeţeană a fost decapitată pentru greşelile comise-n anchetă. IGPR nu-şi mai permitea o nouă lovitură de imagine. Închipuiţi-vă o şedinţă informativă cu Dan Fătuloiu (pe-atunci şef al Poliţiei Române). "Cum e la Iaşi?”. "Rău, şefu', poliţiştii au trecut pe lângă cadavru”. "Şi la Harghita cum e?”. "Şi mai rău, şefu', se pare că poliţistul a ascuns cadavrul”.

Pe 21 ianuarie 2006, Ioana mărturisea organelor de anchetă că Burcuţă i-a fost mai mult decât amic. Cuprinsă, probabil, de remuşcări, l-a sunat a doua zi, invitându-l la ea, să stea de vorbă (ştia că telefoanele îi sunt ascultate). Ştiţi ce i-a răspuns Burcuţă? "I-am spus că nu am voie să o sun sau să vorbesc cu ea, lucru cerut de conducerea IPJ, pentru a evita situaţia de la Iaşi, reamintindu-i că şi-a dat acordul ca telefonul să-i fie ascultat”. N-ar fi fost de interes operativ dialogul dintre cei doi? Da' cine mai avea vreun interes operativ...

Tot pe 21 ianuarie 2006, se efectuează o percheziţie la domiciliul lui Burcuţă. Un fel de evaluare imobiliară. Începută la ora 16:00 şi finalizată la 16:55, percheziţia e finalizată cu un proces verbal ce conţine descrierea locuinţei şi, din loc în loc, consemnarea "nu s-au găsit obiecte sau alte elemente care să aibă legătură cu cauza”. Cu cinci zile înainte, la percheziţia informatică, în calculatorul lui Burcuţă fusese găsită "o fotografie cu anunţul dispariţiei unei persoane de sex feminin şi fotografia acesteia”. Era poza Andreei. Doi ofiţeri de la Serviciul Investigaţii Criminale din IGPR pleacă la Miercurea Ciuc, să ajute ancheta.

Pe 21 februarie 2006, testat cu poligraful la IGPR (aşa cum prevăd procedurile pentru un ofiţer de poliţie) Burcuţă se dovedeşte nesincer. Verdictul a fost dat de Marius Mihăilă, unul dintre cei mai buni psihologi criminalişti ai Poliţiei Române. În aceeaşi zi, procurorul Dan Petru dispune audierea lui Burcuţă. Însă nimeni nu suflă o vorbă. Se intrase deja în "silentio stampa” & "festina lente”. Jurnaliştilor preocupaţi, la acea vreme, de caz le este oferit însă un "suspect de serviciu”: Simon Andrei, tatăl natural al fetiţei, care apare în ziare cu nume, prenume, vicii, ocupaţie. Informaţia vine "pe surse” şi începe cu "se pare”. În aceeaşi perioadă, unul dintre adjuncţii şefului IPJ Harghita declara Jurnalului Naţional că "există încă pista ca fetiţa să fi plecat de acasă în urma unor neînţelegeri cu familia”.

Să presupunem că nu le venea să creadă că autorul ar putea fi unul de-al lor. Că percheziţia aceea, făcută-n dorul lelii şi-n 55 de minute, cu tot cu pauza de cafea, nu a adus probe care să susţină ipoteza. Că au răsuflat uşuraţi şi, în lunile care-au urmat, şi-au îndreptat priceperea şi eforturi spre exploatarea altor ipoteze de lucru. În august 2006 însă, poliţiştii revin la domiciliul lui Burcuţă şi fac o nouă percheziţie. Dublată de o altă percheziţie informatică. La nouă luni de la dispariţia fetiţei, nu găsesc nici o probă.

Câteva zile mai târziu, Burcuţă se spovedeşte mamei Andreei: da, s-a întâlnit cu fetiţa în seara aceea, a traversat-o strada, nu mai ştie dacă şi ce au vorbit, a lăsat-o în dreptul garajelor de la colţul blocului, a plecat, a auzit în spate un zgomot de portieră trântită, s-a întors cu faţa, maşina plecase, s-a gândit că erau cunoştinţe de familie. Dar mama îl sunase chiar în noaptea dispariţiei, să-l întrebe de fată. Şi el n-a povestit nimic din toate astea, i-a zis "stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”.

Femeia a relatat mărturisirea lui Burcuţă anchetatorilor. Dar şi puţinilor jurnalişti care mai erau atunci interesaţi de caz. Îi ştiam suspectului numele, profesia şi bubele din cap încă din septembrie 2006. Nu le-am făcut publice, pentru că aşa ne-a rugat poliţia, aducându-ne argumente de genul: "strategie de anchetă”, "metode specifice” şi, mai ales, "punem în pericol viaţa Andreei, dacă ea mai trăieşte”... Am publicat însă atunci în ziar "Mesaj pentru principalul suspect din partea Jurnalului Naţional”: "Ştim cine eşti. Îţi cunoaştem numele şi prenumele, adresa şi CNP-ul. Nu le vom face publice. Deocamdată. Cu o condiţie: îţi dăm ocazia ca, măcar în al doisprezecelea ceas, să redevi om. Să uiţi frica şi gândurile negre care nu te lasă să dormi noaptea şi să ai un minut de curaj. Deşi ştim cine eşti, nu pe tine te vrem. O vrem doar pe Andreea. (n.r. - la vremea aceea, încă mai speram că fetiţa e în viaţă) Spune-ne unde e şi vom uita de tine... Intră într-un internet cafe şi trimite-ne un singur cuvânt pe e-mail. Adresa noastră este copiidisparuti@jurnalul.ro. Îţi dăm ocazia să fi OM”. Am primit o singură reacţie interesantă: "oare credeţi că e vorba de un retardat chiar în halul ăsta?” N-o să ştim niciodată dacă, citind mesajul, suspectul s-a simţit sau nu înţepat în orgoliu. Cert e că, dacă fetiţa ar fi fost în viaţă, şi el intrase în poveste luat de val şi din dorinţa de a demonstra cuiva că e un erou, a pierdut ocazia de a părăsi onorabil scena. Pentru noi, lipsa de reacţie a fost o dovadă că ipoteza de mai sus e doar o utopie.

Tot în septembrie 2006, Burcuţă pică din nou testul cu detectorul de minciuni. Poligraful nu e probă, deşi poate influenţa decizia instanţei, însă te ajută să direcţionezi ancheta. Cu toate acestea, adjunctul IJP Harghita mărturisea atunci că "rezultatele de până acum nu sunt cele aşteptate. Nici măcar nu am reuşit să stabilim dacă fetiţa e în viaţă sau nu, dacă a fost răpită, dacă a fost sechestrată”. Dezvăluie însă că vinovaţii pot fi din anturajul familiei. "Rude?”, întreabă reporterul. "Nu rude, ci cunoştinţe Am reuşit să reducem cercul suspecţilor. Cam 50% din cei pe care-i aveam în iarnă au fost excluşi”.

Netulburat de presă, menajat de colegi, beneficiind de un procuror a cărui principală strategie era să-i devină prieten, pentru a-i încuraja mărturisirea, Burcuţă s-a relaxat. Poliţia s-a relaxat şi ea. Procurorul era relaxat de mult. De caz nu se mai interesau decât bunica Andreei şi doi-trei jurnalişti rătăciţi. Prin februarie 2007, Dan Fătuloiu, şef al Poliţiei Române, ne declara că "se lucrează. Am văzut ultima evaluare acum două săptămâni. E un caz foarte complicat şi interesant. Cu multe dubii... Sunt nişte activităţi specifice care se fac. Dar n-aş vrea sa dau detalii. Însă avem câteva ipoteze interesante, mi se par mie, de verificat. Sunt piste în curs de elucidare”.

Mai puţin abracadabrant decât şeful Poliţiei Române, însă la fel de parcimonios cu informaţiile, adjunctul IJP Harghita ne declara, prin octombrie 2007, că "pistele care au rămas sunt că ea fie a fost victima unei infracţiuni grave, fie a fost răpită în scopul unei răzbunări sau chiar răpită de către o reţea de crimă organizată care se ocupă de trafic de persoane”. "Există un ultim martor?”, încercam noi să aducem vorba despre principalul suspect. "Da, există doi copii”. Cei cu care Andreea se jucase, câteva minute, la ieşirea din magazin. "În afară de ei, mai există...”. "Din păcate, nu”. "... vreun martor care să susţină că ar fi văzut fata urcându-se într-o maşină?”. "Nu, nu, nu. Nu avem confirmarea unor astfel de martori”.

Teoretic, în dosarul privind dispariţia în împrejurări suspecte a Andreei Simon, Burcuţă Tiberiu nici nu exista. Practic, reaudiat de procurorul Dan Petru în noiembrie 2007, el declară despre mama Andreei că "ea se autosugestionează că fetiţa este în viaţă şi este bine, fapt pe care mi l-a relatat de multe ori”. În aceeaşi lună, dându-şi cu părerea despre caz, ca un ofiţer de poliţie ce era, îi destăinuie procurorului că el crede că părinţii au ucis-o accidental pe fetiţă şi apoi i-au ascuns cadavrul. "Unde ar fi putut s-o ducă?”, îşi încearcă norocul procurorul. "În lacul Frumoasa”. Aflat lângă Miercurea Ciuc, lacul alimentează cu apă potabilă tot oraşul. Ştiind că ai aruncat un cadavru în lacul Frumoasa şi locuind în Miercurea Ciuc, nu-i aşa că ai cumpăra apă plată şi ca să te speli pe dinţi? Un an şi jumătate, ancheta a intrat în moarte clinică, supravieţuind cu speranţa că fetiţa va fi găsită în lac şi cazul e rezolvat. Prudent, Dan Petru a apelat mai întâi la nişte scafandri amatori, colegi de serviciu cu el. A fost mai mult "entertainment”, erau numai trei oameni, iar lacul e mare şi adânc. Abia în aprilie 2009 a apelat la scafandri profesionişti de la ISU Cluj. Şi s-a asigurat că informaţia despre căutările în lac nu ajunge la presă. N-ai cum însă să-i ordoni soarelui să nu răsară. La căutările de la lacul Frumoasa au fost prezenţi şi ziarişti, dar şi chestorul Bujor Florescu, pe atunci şeful Serviciului Investigaţii Criminale din IGPR. Pentru orice eventualitate... Scafandrii au căutat cadavrul două zile la rând, fără nici un rezultat.

Tot în aprilie 2009, procurorul Dan Petru declara reporterilor de la ziarul "Adevărul” că a avut o întâlnire cu ministrul Justiţiei, care l-a asigurat de tot sprijinul lui în acest caz. În acelaşi articol apare, pentru prima oară în presă, numele lui Tiberiu Burcuţă. Ministrul Justiţiei ştia de existenţa lui, un şef de serviciu din IGPR se deplasase pentru el la Miercurea Ciuc, devenise, peste noapte, important şi preţios.

Citiţi mâine: Cine este Tiberiu Burcuţă, poliţistul învinuit că a ucis-o pe Andreea




Mai multe amănunte despre acest caz: simonandreea.wordpress.com