1 Mai cu Ionel Teodoreanu

L-a întâlnit pe Ionel Teodoreanu la vârsta la care se aleg de obicei drumurile în viaţă. Printr-o frumoasă întâmplare a destinului, pe vremea când îşi începea cariera în lumea literară, tânăr redactor la ESPLA, şi-a petrecut câteva ore cu unul dintre prozatorii cei mai iubiţi ai literaturii române. Scriitorul şi criticul literar Geo Şerban ne-a povestit, într-o dimineaţă de început de iarnă, pe Strada Mântuleasa, despre o zi de 1 Mai din alt secol...

Când v-aţi întâlnit prima dată cu un text al lui Ionel Teodoreanu şi cum l-aţi resimţit atunci?

Geo Şerban: Eram licean. El era în gloria cea mare. "Medelenii" îi aduseseră o faimă uriaşă. Erau deja vreo zece ani de când circula romanul, iar reputaţia lui era bine aşezată. Cum eu mi-am început cariera de licean la "Lazăr", mă simţeam oarecum vizat. Eram motivat în mod special să descopăr destinul unui elev de la Lazăr, pe deasupra şi ieşean... Pentru că eu, deşi am plecat de mic din Iaşi, am rămas cu sentimentul că-i aparţin temperamental, ca vocaţie... şi mă întorc acolo cu sentimentul că sunt al locului, deşi nu mai regăsesc nimic. S-a schimbat mult. Mergeam în vacanţe, mai ales în vacanţele de Paşti, înainte de război, până prin '41- '42. Am rămas cu imaginea unui Iaşi idilic, cu "râpa galbenă", aşa cum o descrie el... Pe urmă s-a modificat totul pe acolo. Aşadar, Ionel Teodoreanu mă chema spre el inevitabil. Din cauza asta poate că nici n-am o judecată foarte obiectivă.

Zăpăcise toate fetele

Şi cum s-a întâmplat apoi întâlnirea cu el?

Hazardul... Mergeam la manifestaţia de 1 Mai. La începutul anilor '50, când regimul comunist abia se aşeza, pentru noi era un fel de carnaval. Trăiam cu amintirea din literatură a Armindenilor. Noi, fiind la editură, la ESPLA, aveam avantajul că eram pe traseul principal. Se formau coloane imense, veneau din toate părţile oraşului şi se întâlneau. Se mergea cu instituţia. Coloanele se mişcau încet, ca un fel de balaur... Tribunele erau la Aviatorilor în piaţă. Pe traseu, de o parte şi de alta erau tonete cu crenvurşti, cu mere... se stătea acolo ore întregi. Noi, tinerii, jucam bâza, leapşa, mai era un joc pe o melodie cehească la modă, "Joacă, joacă, băiete!". Şi ne-am trezit cu Ionel Teodoreanu printre noi... Era extrem de uşor să-l recunoşti, fiindcă semăna perfect cu imaginea din fotografii. Noi nu-l văzuserăm niciodată în realitate. Eram înnebuniţi să-l avem printre noi. L-am atras în conversaţie, despre mediile literare şi despre cărţile lui şi despre experienţa avocăţească. Chit că n-a iubit prea mult meseria asta. El s-a vrut scriitor şi a practicat avocatura dintr-un fel de respect faţă de tatăl său. Se mutase în Bucureşti în 1933, ştia bine atmosfera oraşului, era destul de legat, deşi Bucureştiul, în toate scrierile lui, este prezentat cu ostilitate. Nu s-a simţit bine aici. În schimb, la Baroul din Bucureşti a avut prilejul să cunoască mari avocaţi. Ne-a povestit cazuri multe atunci, păcat că n-am notat.
El era unul dintre pledanţii care, venind dinspre literatură, nu se debarasa de morbul literar. Majoritatea argumentelor pe care le dezvolta le culegea din literatură şi în felul acesta demonstraţia judecătorească ajungea să capete o deschidere, un alt orizont spiritual. Am stat de vorbă în timp ce mergeam cu mulţimea spre tribunele oficiale. Şi în timpul ăsta mai mâncam, mai jucam bâza. Iar el intrase în cercul nostru şi se juca cu noi. Era atletic, avea pe el o bluză care pocnea, iar noi vedeam în el şi un model fizic. Avea un chip frumos, de altfel zăpăcise toate fetele. Iar noi eram fericiţi că de pe margine lumea începea să-l recunoască, şi făceam pavăză în jur să nu-l abordeze. Eram oamenii lui, nu avea dreptul altcineva să se apropie de el... Am mers aşa tot drumul. Două-trei ceasuri, nu mai ştiu cât a durat. A fost o experienţă extraordinară.

Cum era receptat de lumea literară din epocă?

Au fost oameni care n-au prizat literatura lui. Sebastian, care a scris cu multe rezerve despre primele lui romane şi pe urmă nu i-a mai dat atenţie - atunci când l-a cunoscut, a fost surprins întâi că nu era vexat de opinia lui critică. Se întâlniseră prima dată la un proces într-un oraş de provincie şi toată ziua s-au plimbat şi au discutat. A fost extraordinar de impresionat de anvergura familiarităţii lui Teodoreanu cu literatura modernă, ştia Baudelaire pe dinafară... avea idei, păreri. Au discutat pictură, muzică... Elocinţa pe care o avea la bară o avea şi în dialogul direct. N-avea nici un fel de ranchiună. Doar o dată a lăsat să se vadă... Era prin '38 când a scris un articol polemic, "Gim Spintecătorul", iar Gim era Călinescu. Iar asta l-a costat... Pentru că şi Călinescu, în "Istoria literaturii", a ţinut minte... Asta deşi îl plasează la capitolul mari romancieri, imediat după Camil Petrescu, şi îi găseşte multe calităţi. Nu a beneficiat de oficializarea notorietăţii lui. Nu a fost membru al Academiei, n-a fost niciodată în conducerea Societăţii Scriitorilor. Probabil că o fi murit cu oful ăsta. N-a avut consacrarea oficială a impactului la public.

Ce v-a plăcut cel mai mult la el?

Vitalitatea extraordinară, care arăta că e unul dintre scriitorii care au o imensă poftă de viaţă, că scrisul lor nu este efectul imaginaţiei şi rezultatul unei stări exclusiv contemplative. Că are în el antene pentru tot ce înseamnă fenomen cotidian. El păstra prospeţimea asta... De-aia era între noi şi accepta jocurile noastre, de-aia vorbea cu noi, de fapt se regăsea pe sine...

Structură aristocratică

Când l-aţi cunoscut, vi s-a părut că el, ca om, seamănă cu scriitura sa?

Teodoreanu mai curând punea în faţă o alură sportivă care combătea boema. Nu era un boem şi nu agrea tipul acesta de manifestare. Poate că având nişte rezerve faţă de "scandal" ca parte componentă a avangardei, n-a prizat în sine avangarda. A rămas la un gen de modernitate care nu depăşea, să spunem, Debussy, iar în pictură Pallady, Tonitza, sau Ştefan Dumitrescu, cu care era prieten. Dar îl aprecia pe Arghezi...
Ionel Teodoreanu arăta latura sănătoasă a viziunii lui despre lume. Şi avea în el ceva aristocratic. Dar în vreme ce Mateiu Caragiale, cum îl descrie Călinescu, apărea neglijent, în contrast cu aerele lui de nobleţe, asemănătoare cu ţinuta eroilor lui, Teodoreanu era elegant. Nu neapărat prin îmbrăcăminte, că purta nişte pantaloni simpli şi o bluză care-i punea în evidenţă corpul, dar felul cum le purta şi cum se comporta trădau o structură aristocratică, în care intra o doză de lirism. Şi nu-i întâmplător că toate fetele în pragul bacalaureatului erau îndrăgostite de el...

Cât timp s-a scurs de la întâlnirea dumneavoastră până la dispariţia lui?

A murit în '54 la începutul anului, pe cumplita zăpadă din iarna aia. A făcut un infarct. Ieşise ca să facă nişte cumpărături. Atunci, imediat, a circulat ideea că a murit într-o alimentară, un magazin mai mare pe la Sf. Gheorghe. Salvările nu puteau să circule... Iar înmormântarea a fost o epopee în sine. Nu era nici un drum desfundat şi l-au transportat la Bellu cu o sanie de copii. De-asta nici n-au participat scriitori. Înmormântarea a fost, prin forţa lucrurilor, foarte intimă şi a dispărut ca şi cum ar fi fost înghiţit de zăpezi, ca-ntr-o imaginaţie aproape cu a lui. Metaforică. O întindere albă, nesfârşită... S-a dus şi n-a mai apărut. Dar atunci când l-am întâlnit eu, cu vreo doi ani în urmă, era de o vitalitate copleşitoare... Avea puţin peste 50 de ani.

Ce aţi reproşa scriiturii lui?

Mult mai puţin decât i-au reproşat criticii din vremea aia. Eu cred că am avantajul distanţei în timp şi văd ceea ce-i peren şi a intrat ca experienţă literară în evoluţia prozei româneşti. Există un rafinament artistic incontestabil evident şi convingător. Poţi să ai rezerve, să te supere excesul de metafore, deşi asta a devenit deja un leitmotiv. Cred că "La Medeleni" a spart anumite tipare. Şi cred că, de pildă, un Holban, care a fost atât de preocupat de relaţia bărbat-femeie, a beneficiat de investigaţia lui Ionel Teodoreanu în aceeaşi direcţie. Teodoreanu a desţelenit un teren. Până la el era pârloagă. O serie de scriitori pot să-i fie tributari. La el, metafora nu e exces liric, este un procedeu de caracterizare psihologică. Acuzaţia de lirism excesiv nu se verifică decât la o privire superficială.

Cine mai are nevoie acum de "La Medeleni"?

Tinerii. Să înveţe să se cunoască pe ei înşişi. Din păcate, azi, pe cititorul grăbit îl poate speria cantitatea... Dar va fi o experienţă interesantă. E vorba despre multă ingenuitate şi candoare într-o lume care astăzi şi-a pierdut aceste valenţe. La Ionel Teodoreanu nici cele mai focoase scene amoroase nu au urmă de vulgaritate. Totul este să iei în mână cartea pentru că nu o poţi lăsa, din primele pagini te fură. E un autor care nu se va dilua prea repede în timp, chit că nu intră în dialog cu felul cum se face proză astăzi. Are porţiunea lui de literatură pe care nu a anulat-o până acum nimeni. Nu poţi răsturna o carte decât printr-o altă carte... N-a scris nimeni un "La Medeleni" după Teodoreanu. Numai atunci s-ar putea aşterne cenuşa uitării...

Nicolae Grant - "În grădina"... Medelenilor
Nicolae Grant (1868-1950) a fost al unsprezecelea fiu al diplomatului britanic Effingham Grant, al cărui nume este probabil foarte familiar bucureştenilor care traversează zilnic Podul Grant. La începutul carierei, Grant optează pentru pictura în aer liber, realizată în conformitate cu viziunea impresioniştilor. Pleacă la Fontainebleau pe urmele lui Nicolae Grigorescu, perioadă în care realizează compoziţii idilice, scăldate în lumină. Lucrarea "În grădină" prezintă o tânără visătoare în mijlocul unui mozaic de flori multicolore. Ca în majoritatea lucrărilor lui Grant, sensibilitatea pictorului în faţa naturii este frapantă. Această sensibilitate trasmisă de Grant este o prelungire a textului lui Ionel Teodoreanu. (Valentina Iancu)