Acum, Dinu Păturică e peste tot...

În anul 1996, regizorul Gelu Colceag propunea o versiune scenică a romanului "Ciocoii vechi şi noi" la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Conflictele, intrigile, setea de putere dorinţa de înavuţire desenau un peisaj întunecat, aducând în prim-plan omul care vrea să fie mai mult decât poate fi, dorind să fie sus, tot mai sus, şi prin orice mijloace.

Povestea se petrecea într-o epocă a incertitudinii, a valorilor necernute, în care a fi privilegiat însemna a fi, în primul rând şi prin orice mijloace, bogat. Astăzi îl vedem pe Dinu Păturică peste tot, datorită forţei unei poveşti despre adevăr şi fals, despre valoare şi nonvaloare. Ea face parte din stratul de profunzime al culturii noastre şi al identităţii naţionale, fie că ne place sau nu. Despre universul din roman şi despre lumea din zilele noastre, despre Dinu Păturică, protagonistul romanului, şi despre acel Dinu Păturică pe care-l întâlnim zi de zi, la tot pasul, am discutat cu Gelu Colceag, realizatorul spectacolului în care jucau Florin Anton, Virginia Mirea, Ioan Chelaru, Gheorghe Dănilă etc.

Jurnalul Naţional: De-a lungul timpului, "Ciocoii vechi şi noi" nu s-a dovedit a fi unul dintre romanele prea curtate de cineaşti sau de oamenii de teatru. Ce v-a făcut să vă opriţi la el pentru montarea de acum peste 10 ani de la Teatrul de Comedie?

Gelu Colceag: Pornind de la titlu (o sintagmă ce s-a potrivit cu parcursul istoric al societăţii româneşti de la apariţia romanului şi până în ziua de azi), continuând cu arhetipurile (le găsim sub diverse forme în ultimii aproape 200 de ani, indiferent de sistemele politice care au existat în România) şi încheind cu radiografia unei pături sociale (eterne în spaţiul carpato-danubian), acest roman conţine un interes, pe care timpul nu l-a uzat, datorită actualităţii lui continue. De aceea, m-am decis să propun Teatrului de Comedie (acum 14 ani), un spectacol al cărui scenariu să pornească de la romanul lui N. Filimon. De altfel, aş fi gata să-l montez şi astăzi, când personajele, moravurile şi relaţiile imaginate de Nicolae Filimon sunt aproape identice cu cele pe care le regăsim în zilele noastre în societatea românească. Pasajul istoric pe care îl parcurgem seamănă izbitor cu cel din romanul lui Filimon - un capitalism primitiv, cu iz de Ev Mediu, în care formarea unei categorii sociale privilegiate se produce prin acumularea de bunuri materiale şi de privilegii, fără scrupule, cu mijloace necinstite, dând prilejul demonilor ascunşi în subconştientul unor semeni ai noştri să iasă la iveală.

Cum a început şi cum a continuat povestea dramatizării textului lui Filimon şi cât de mult v-aţi îndepărtat în scenariu de la firul romanului? Sau, mai bine zis, cât de fidel i-aţi fost?

Am lucrat la dramatizare împreună cu Radu Gabriel, având cunoştinţă şi de textul spectacolului care s-a jucat la Teatrul Naţional. Am încercat să fim fideli romanului în spirit şi mai puţin în literă. Aşa am simţit atunci. Poate că acum aş mai schimba ceva din textul dramatizării, influenţat, evident, de timpurile pe care le trăim.

Vă amintiţi cu ce gânduri aţi citit prima dată "Ciocoii vechi şi noi" şi dacă ele s-au schimbat atunci când l-aţi recitit pentru montare? Ce schimbări s-au produs în interpretarea dvs.?

Ooo! Prima dată am citit romanul în timpul liceului şi amintirile îmi sunt foarte îndepărtate. Ceva îmi mai aduc aminte totuşi... Impresia că în literatura de tip doctrinar, pe care trebuia să o citim ca bibliografie pentru studiile medii în anii '60, acest roman de început era atipic. Francheţea cu care se puneau problemele, stilul cinic al autorului, satira la adresa unei societăţi, mai degrabă amorale decât imorale, m-au surprins şi incitat. De altfel, acele impresii au fost hotărâtoare pentru decizia luată după 30 de ani, de a transforma romanul într-un spectacol de teatru.
 
Personajele, specimene umane clonate...

Cât de actual este în lumea noastră un roman ca "Ciocoii vechi şi noi"? Pe cine aţi considerat că ar putea interesa o astfel de poveste atunci când aţi hotărât să o aduceţi în scenă?

Publicul aşteaptă opere de artă care să îl determine să facă legături cu lumea în care trăieşte. Tema acestui roman nu are cum să nu provoace conotaţii în mintea spectatorului cu realitatea care îl înconjoară. După întâlnirea din sala de spectacol cu eroii romanului, spectatorul va identifica pe Dinu Păturică, Tuzluc sau Chera Duduca din zilele noastre. Evident, fiecare cu propria sa opţiune, deoarece, din păcate, aceste specimene umane s-au clonat şi sunt din ce în ce mai numeroase.
Satisfacţia demascării este una din formele de catarsis specifice teatrului.

Povestiţi-mi cum aţi gândit acel spectacol, care e scena care v-a chinuit cel mai tare în timpul repetiţiilor şi de ce.

Am avut norocul să am o distribuţie foarte bună. Personalitatea interpreţilor principali (Florin Anton, Virginia Mirea, Ion Chelaru), fantezia scenografului (Victor ˝trengaru), coeziunea echipei, iată câteva dintre atuurile pe care le-am avut în procesul de construcţie al universului lui Nicolae Filimon. Nu am dorit să forţez o actualizare formală, ci am lăsat textul şi relaţiile să funcţioneze, producând un proces de actualizare ceva mai subtil. Perioada repetiţiilor a fost benefică, normală şi foarte plăcută. Am avut (din câte îmi mai amintesc) ceva probleme cu scena seducţiei Cherăi Duduca de către Păturică. Mi-a fost dificil să găsesc o imagine prin care cuplul de amorezi să se transforme într-unul de demoni. Poate că astăzi, datorită mijloacelor tehnice mult mai avansate, mi-ar fi mult mai uşor. 

Care este scena cea mai teatrală din întregul roman? Ce secvenţă vi s-a părut a fi ofertantă pentru scenă?

În carte sunt multe scene care au virtuţi teatrale. Prima întâlnire între Păturică şi Tuzluc, scena seducţiei mai sus amintită, întâlnirea slugilor boiereşti la teatru, criza lui Tuzluc, petrecerea dată în cinstea promovării lui Păturică, sunt câteva dintre exemplele de teatralitate din roman.
 
Un scenariu cinematografic

Nicolae Filimon a fost unul dintre primii noştri cronicari de teatru.  Se simte acest element în vreun fel în structura romanului?

Faptul că Nicolae Filimon a fost un atent observator al fenomenului teatral din timpul său este prezent în roman direct şi documentat în capitolul "Teatrul în Ţara Românească" Radiografia propusă de Filimon este pertinent şi extrem de valoroasă ca sursă de documentare. În rest, este sigur că în structură şi stil exis-tă influenţe clare dramaturgice (indicaţiile scenografice şi de regie, dialogul, împărţirea în tablouri a naraţiunii, construcţia personajelor şi a relaţiilor). Deşi era în necunoştinţă de cauză, Filimon a construit, de fapt, un veritabil scenariu cinematografic.

Montând "Ciocoii vechi şi noi", primul roman din literatura română, aţi simţit că deschideţi lumii secolului al XX-lea poarta spre universul lui Filimon sau invers? Cât de mult aţi actualizat povestea?

Este foarte interesantă observaţia dumneavoastră. Cred că mai degrabă, prin montarea mea, am deschis drumul universului lui Filimon către lumea secolului al XX-lea. Teatrul poate fi o poartă prin care lumi de mult apuse revin în faţa spectatorilor. Actualizarea ar trebui să se producă la nivelul percepţiei şi înţelegerii noastre. A forţa o viziune modernă asupra unei ficţiuni istorice este un proces  tentant, dar şi riscant. Sunt opere literare atât de puternice în mesaj şi stil, încât se impun şi se actualizează singure, fără sprijin şi deformare.

Care este chipul sau care sunt chipurile lui Dinu Păturică în lumea noastră? Este el emblematic pentru o anumită epocă sau este un personaj al tuturor timpurilor?

Chipurile lui Dinu Păturică sunt atât de numeroase, încât îmi este imposibil să le enumăr. Priviţi în jurul dumneavoastră, la televizor, în Parlament... peste tot...

Dacă acum, la distanţă de 12 ani de montarea de la Comedie, aţi relua spectacolul, ce-aţi schimba?

După cum am mai spus, aş încerca o nouă montare, dar mai degrabă aş face un film!