Andrei Blaier, un Cireşar între Cireşari fără cravată de pionier

"La râpa Uvedenrode/ Ce multe gasteropode!/ Suprasexuale/ Supramuzicale." "Măi, copii, voi să nu citiţi aşa ceva! Asta e literatură decadentă, asta nici măcar nu e literatură, dar ce zic eu, asta-i pornografie curată! Copii, voi să vă păstraţi spiritul pur şi să nu care cumva să citiţi aceste versuri ale lui Ion Barbu, pentru că nu merită. M-aţi înţeles, mă? Ce-i aia «suprasexuale»? Ce-i aia «supramuzicale»? Nu, deci nu, nu care cumva să citiţi aşa ceva! Auzi! «Gasteropozi!/ Mult limpezi rapsozi,/ Moduri de ode/ Ceruri eşarfă/ Antene în harfă!» Păi asta numeşte Ion Barbu poezie? Ha!"

Aşa le trezea profesorul Constantin Chiriţă studenţilor săi de la "Regie film" interesul pentru lectură, iar regizorului Andrei Blaier, el însuşi o colecţie ambulantă de poezii, îi place (se vede pe el) să-şi amintească de cursurile pe care le ţinea scriitorul. Cu care, mai încolo, avea să devină prieten. Când îl evocă pe Chiriţă, Andrei Blaier redevine studentul ahtiat după literatură de acum hăt ani şi-mi place să mi-l imaginez  într-un şir de bănci mai departe de catedră (dar nu foarte!), ascultându-şi profesorul cu un fel de entuziasm camuflat. Poate greşesc, dar la asta mă gândesc când, din senin, toarnă nu numai cu ploaie, dar şi cu versuri de Arghezi spuse de Blaier: "Auzi, cică «Duhovnicească», auzi, «Ce noapte groasă/ Ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva./ E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine umblă fără lumină,/ Fără Lună, fără lumânare/ Şi s-a lovit de plopii din grădină?». Auzi, cum să citeşti aşa ceva, păi ar trebui să fii chiar nebun să-ţi pierzi timpul cu asemenea lecturi, «Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas?/ Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde?»... hm... aşa ceva e de necitit!".

Blaier flirta cu ideea de a ecraniza "Cireşarii" din facultate şi, na, uite că spiritul său ludic l-a ajutat de i-au ieşit două episoade beton. Personal, m-am întrebat întotdeauna cum decizi când un copil are sau nu talent actoricesc. Profit de prezenţa lui ca să-l întreb cum a procedat el cu copiii ăia, cum ştia care şi cum e. "A, păi n-a fost mare brânză, eu mă prefăceam că mi-e rău şi-l trimiteam pe un copil să cheme pe câte cineva din apropiere, să-l convingă să vină să mă ajute pe mine. ÎI ziceam: «Uite, îl vezi pe bătrânul ăla? Du-te şi spune-i că mi-e rău, să vină să m-ajute; de fapt, ne jucam frumos». Că, altceva ce e actoria, dacă nu o superbă minciună?"

Se face distribuţia, se alcătuieşte echipa, se pleacă la filmări. Pentru "Castelul fetei în alb" s-a filmat în comuna Dâmbovicioara, la Podu Dâmboviţei. Copiii au fost cazaţi în casele din comună, erau extrem de încântaţi, se simţeau ca în tabără. Pe atunci "un hodorog de 35 de ani", Blaier îndeplinea, prin natura conjuncturii, mai multe roluri pentru aceşti copii a căror responsabilitate o avea. Trebuia să le fie şi părinte, şi prieten, să-i apropie, da' şi să-i asculte dacă era la o adică. Tot ce se făcea, se făcea împreună, iar "managerul suprem" trebuia să gestioneze orice, de la filmări la boacăne.

Odată, Ursu (12 ani) l-a bătut pe Tic (8 ani) pentru c-a venit beat de la cârciuma din sat, (iar asta a aflat-o Blaier de la băiatul cârciumarului, care a venit la el să-i spună că Ursu s-a îmbătat) şi a venit acasă şi i s-a pus pata pe ăsta mic şi l-a luat la pocit. Luat la întrebări de Blaier a doua zi: "Mă, a venit ăsta micu' la mine aseară că cică l-ai bătut", "Ioooo? Cum să-l bat io pe cel mai bun prieten al meu?", "Da, mă, l-ai bătut". ("Şi i-am explicat că nu-şi mai aduce aminte, că aşa face omul când se îmbată, că nu-şi mai aduce aminte şi ar fi bine să se ducă să-i ceară iertare şi să promită că nu mai face, lucru pe care l-a şi făcut Ursu, când vedea cârciuma, o ocolea de la depărtare, nu care cumva să-şi mai pocnească iar prietenul cel mai bun." "Nu mai fac aşa ceva câte zile oi mai trăi io!")

"Pentru episodul al 2-lea, «În peştera neagră», filmările au durat tot cam o lună şi jumătate pentru exterioare (la Peştera Urşilor) şi încă ceva interioare la televiziune. Avusesem prudenţa să cer două infirmiere, dintre care una neapărat să se priceapă la ciuperci. Copiii mergeau la cules de ciuperci, eu mergeam la partid să iau slăninuţă, sucuri şi alte cele, că erau mai ieftine şi mă bucuram, Dumnezeu ştie de unde, de o inexplicabilă simpatie din partea lor. Ne adunam dimineaţa în faţa peşterii, făceam un foc mare, copiii veneau cu cipercile culese din pădure, specialista le sorta şi pe cele otrăvitoare le arunca în foc, făceam ţepuşe subţiri, pe care puneam o bucată de slăninuţă, o bucată de ceapă, o cipercă şi tot aşa, le puneam pe foc şi ieşeau nişte frigărui de te lingeai pe degete.

Mâncam din farfurii d-alea de metal. Inutil să mai adaug cât de bucuroşi erau copiii, totul le plăcea, de la focul din faţa peşterii la cocoţatul pe stânci, la spălatul mâinilor în izvoare." Sincer, nu mi-e greu să-mi imaginez entuziasmul lor şi mi-e ciudă (cred că oricui i-ar fi) că n-am făcut parte din echipa asta de cireşari.
"Şi aşa făceam în timpul săptămânii. Sâmbăta şi duminica seara ne adunam toţi, făceam grătare, fripturi de la partid, bere şi cico ţinute la rece, în izvoare (le luam de la Câmpulung, împreună cu «asistentul» meu, Adrian Sârbu, care pe atunci avea 12 ani)."

Câtă decadenţă! Fripturi de la partid şi ciuperci culese din pădure! Înţeleg de ce lui Blaier nu i s-a mai dat voie să ecranizeze şi celelalte volume. În plus, haimanalele alea n-aveau nici măcar cravată roşie de pionier! Nasol moment. Pe cei cinci i-a mai "folosit" Blaier şi în alte filme ale sale (în "Ilustrate cu flori de câmp", de pildă), dar încet-încet a pierdut legătura cu ei. Una s-a măritat şi a plecat în Franţa, alţii nu ştiu pe unde mai sunt. Iar alţii din echipa de filmare nu mai sunt în viaţă. Operatorul Nae Ochi (în fine, îl chema Nicolae Niţă, da' noi îi ziceam aşa pentru c-avea nişte ochi mari, beliţi, ne ştiam din clasa I), Dan Dumitrescu, Dumnezeu să-l ierte, Vasile Niţulescu, Mircea Şeptilici... s-au dus.

Trecut-au anii de la "Cireşarii". Un drum făcut de regizorul Andrei Blaier la Peştera Urşilor fu de natură să-i trezească emoţii spontane. Piroanele pe care se agăţaseră microfoanele în timpul filmărilor mai erau, încă, mărturii neînsufleţite ale unor stări sufleteşti vii. Autentice.
La urma urmei, ce rămâne pe piatră numai Dumnezeu mai poate să mai dărâme.