Călător pe strada lui Bacovia

Pierdută printre vilele care au răsărit în ultimii ani pe strada ce astăzi îi poartă numele, se află, la numărul 63, casa în care din 1933 şi până în clipa morţii, în primăvara lui 1957, a locuit George Ba­co­via. Muzeul memorial dedicat poetului şi soţiei lui, "George şi Agatha Bacovia", se află undeva pe o străduţă din Bucureşti, între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei, din păcate prea rar bătută de vreun vizitator rătăcit în această parte a oraşului.

E departe casa de pe strada pe atunci numită Frăsinetului de Bacăul unde a venit pe lume şi ale cărui sonorităţi se vor păstra întotdeauna în pseudonimul pe care cel născut George Vasiliu l-a împrumutat pentru a deveni poetul pe vecie "îndrăgostit" de moarte şi de tristeţile fără sfârşit. Dar se pare că locuinţa în care, de altfel, şi-a scris cea mai mare parte a operei i-a fost aproape de suflet.

Se poate să se fi simţit bine Bacovia în această zonă modestă, înconjurată de cimitire, la vreo zece minute de mers de Cimitirul Bellu şi nu departe de "Mărţişorul" lui Tudor Arghezi. Oraşul cel mare rămânea departe, cu zgomotele lui cu tot, şi aproape erau doar grădina din faţă şi gândurile... "Oraşul seara.../ şantiere în repaos./ Şi firme scrise/ Din becuri înstelate./ Oraşul seara.../ Pe o piaţă/ Cu sclipiri de fier/ Claxon, armo­nic, a sunat. (...)/ Oraşul, seara.../ Din statica uitării, -/ Destul frumos,/ Destul departe."

Acasă la Bacovia lucrurile au înţepenit în timp. Puţine s-au schimbat de pe vremea când poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui ca să scrie, ca să fumeze sau ca să stea cu gândurile departe. Totul îi e asemenea în micul univers creat aproape special pentru el de Agatha Bacovia, cea care s-a ocupat întreaga viaţă de opera lui. Străduţa şi casa semănau prea bine în acei ani ai primei părţi a secolului al XX-lea cu lumea Bacăului din care venea poetul.

Micuţă şi aproape modestă, construită în stilul anilor '30, locuinţa transformată în muzeu este cu totul impregnată de spiritul autorului "Lacustrei". E locul perfect pentru a "trage podul de la mal" şi a rămâne izolat în lumea lui niciunde şi nicicând. Astăzi, locurile s-au schimbat, cartierul e colorat şi vilele uriaşe din jur fac ca micuţa casă a lui George şi a Agathei să pară şi mai mică şi mai rătăcită printre ele.


ÎN LUMEA LACUSTREI
Încăperea în care păşeşti prima dată atunci când treci pragul casei este un mic vestibul, unde se află expuse primele ediţii ale operelor celor doi scriitori, George şi Agatha. Este locul unde aflăm că ar fi intervenit "mâna" muzeografului, restul casei păstrând aproape în detaliu aranjarea obiectelor din vremea în care cei doi locuiau aici. Pe unul dintre pereţi sunt câteva desene ale pictorului Spiru Vergulescu inspirate de poeziile lui Bacovia şi dăruite poetului.

În camera Agathei se intră direct din hol. Biblioteca, biroul din dreptul ferestrei cu patefonul, fotoliul, fotografiile, un tablou cu o imagine care trimite direct în peisajul luminos şi însorit al Balcicului atât de iubit în acei ani şi o frumoasă şi puţin obişnuită măsuţă de conversaţie "tête-à-tête" la care Agatha se aşeza la poveşti împreună cu vreo invitată umplu peisajul din jur. În vitrina bibliotecii, masca mortuară a poetului. Camera Agathei, mult mai largă decât cea a lui George, dă înspre stradă.

Aici va fi scris ea frumoasele rânduri care-i evocă lui Bacovia naşterea într-o zi tulburată de toamnă a anului 1881, ima­ginându-şi probabil primele clipe de viaţă ale celui căruia i-a stat alături ca soţie până la moartea lui: "La ceasurile 14:00, în după-amiaza senină şi caldă, care înspre seară se înnoură (...), un vânt rău începu să vânzolească grădina; cerul se acoperise cu zăbranic cenuşiu; un fior străbătu printre straturile cu flori; un suspin printre frunzele copacilor...". 4 septembrie pe stil vechi, 17 septembrie aşa cum este el aniversat astăzi.

Spre comparaţie, mult mai sec îşi povesteşte ve­ni­rea pe lume Bacovia însuşi, într-o autobiografie datată 1950: "Născut în anul 1881, luna septembrie, 4, fiu al lui Dumitru Vasiliu, de profesie comerciant, şi al Zoia Vasiliu, ocupaţiunea casnică, ambii decedaţi în oraşul Bacău. Am fost opt copii, din care am rămas cinci. Trei fraţi şi două surori ieşiţi la pensie. Ca studii, mi-am terminat Facultatea de Drept şi am fost mai tot timpul slujbaş în provincie şi în Capitală. M-am căsătorit în anul 1928 şi am un singur fiu, Gabriel Vasiliu-Bacovia, în vârstă de 19 ani. Soţia mea, Agatha Vasiliu-Bacovia, născută Grigorescu, profesoară şi scriitoare, pensionară".

Aşadar, în camera Agathei, praful nu s-a aşternut încă şi obiectele ei dragi sunt la locul lor. Trecând în sufragerie, găseşti masa aşezată la fel ca pe vremuri, când în ultimii ani de viaţă Bacovia cel atât de retras căpătase totuşi obiceiul de a-şi primi în vizită prietenii dragi din când în când, printre ei Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu sau Mihail Petroveanu, după cum povesteşte muzeograful Titus Bazac.

Mobilierul e aici tipic pentru perioada interbelică, iar amplasarea lui nu este deloc schimbată. Undeva, în spatele mesei, un mic "dulăpior" din lemn care ascunde de fapt un aparat de radio din anii '20. Lui Bacovia îi plăcea să-l audă serile, singur, în întuneric, după cum îşi aminteşte Agatha, care-l găsea adeseori stând în beznă, singura luminiţă fiind cea de la radio, ascultând, ascultând, ascultând... "Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe -/ Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur.../ Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie -/ şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă.../ Nimeni, nimeni, nimeni,/ Cu atât mai bine -/ Şi de-atâta vreme/ Nu ştie de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni.../ Tremur, tremur, tremur.../ Orice ironie/ Vă rămâne vouă -/ Noaptea e târzie,/ Tremur, tremur, tremur..."
"AZI IAR MI-I FRICĂ... ŞI CRED, ŞI SPER..."
Deasupra radioului e acum aşezată o frumoasă fotografie, autentică, cu casa în care s-a născut poetul la Bacău şi care între timp a fost dărâmată. O stradă veche, în sepia, pe care se poate vedea locuinţa aflată pe atunci în centrul comercial al Bacăului.

Din sufragerie se intră în camera poetului. O chilioară caldă, păstrând întru totul aerul lui Bacovia. Extrem de mică, încăperea e mobilată cu un pat îngust şi nu foarte lung, parcă anume făcut pentru trupul fragil al poetului, învelit şi astăzi cu o cuvertură din lână ţărănească, având la picioare o sobiţă albastră. Lângă ea, scăunelul de lemn al poetului. Un dulap şi el de mici dimensiuni şi înghesuit lângă el biroul cu obiectele folosite în ultima perioadă a vieţii, când se pare că rar se îndura să părăsească acest culcuş care-i era atât de drag.

Aici îşi petrecea, se pare, cea mai mare parte a timpului. "Scriu, meditez, fac muzică...", i-ar fi răspuns Bacovia lui Jebeleanu, care-l întreba dacă nu se plictiseşte să nu iasă niciodată din casă. Universul lui întreg se compunea şi se reducea la acest spaţiu modest şi cald totodată, însingurat şi puţin trist. În faţa biroului se află fereastra care dă spre grădina în care Agatha avea grijă să cultive mereu trandafiri.

Aici, Bacovia era ferit de lumea cea mare. Aici îşi trăia singurătatea atât de dragă. Aici visa la moarte şi la parcuri bolnave, aici scria, aici se adăpostea de oameni. "Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie -/ Şi tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie./ Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât de bine -/ Aceeaşi nepăsare/ De oameni, şi de tine."

O poveste spusă cu pasiune de muzeograful Titus Bazac ne proiectează înapoi, în lumea lui Bacovia. Întrebat, se pare, de prietenul lui Eugen Jebeleanu dacă urăşte cumva oamenii şi de-asta nu iese din casă, Bacovia ar fi răspuns că nu, nici pe departe. Ba, dimpotrivă, că-i iubeşte şi de aceea preferă să stea departe de ei, ca să nu-i deprime cu tristeţile lui. Că preferă să stea şi să-i privească de la distanţă, de la fereastra lumii lui... "Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,/ Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,/ Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă -/ Azi iar mi-i frică... Şi cred, şi sper..."

Şi lumea lui a rămas azi la fel. Pe birou, un cuţit de hârtie, pipele din care a fumat în ultimii ani ai vieţii, ustensilele de scris, ultima ţigară în cutiuţa din lemn. Pe o policioară a dulapului, lângă desenele pe care tânărul licean obţinuse odată pre­miul I pe ţară - unul dintre ele reprezentându-l pe Eminescu şi dedesubt un vers ce n-ar fi avut cum să nu-i fie drag:

"Pierdut e tot în zarea tinereţii..." -, mâna Aga­thei a oprit ceasul la ora 8:10 în dimi­neaţa zilei de 22 mai 1957, când Bacovia s-a stins în această cămăruţă atât de dra­gă lui. Tot ea a rupt şi fila din calendarul îngălbenit la această dată. Pe pe­re­te, se află acum o fotografie cu George Bacovia pe patul morţii. E una dintre puţinele adăugiri care s-au făcut camerei lui. Pe aceeaşi policioară, şi o fotografie a Aga­thei, îndoliată, la câteva zile de la moar­tea poetului. Ambele completează discret "peisajul" încăperii, în acelaşi spirit al lui Bacovia, plecat pentru totdeauna să întâlnească faţă în faţă "lu­mea" din "Plumb": "Stam singur în ca­vou... şi era vânt.../ Şi scârţâiau coroanele de plumb".