Când ,,Calea Victoriei" e lipsită de glorie…

Bucureştiul interbelic pulveriza seducţie prin parfum, acorduri, eleganţă, contraste. Viaţa respira în tâmplele trecătorilor, invitându-i să muşte din ea. Cezar Petrescu avea un temperament tumultuos, parcă în pandant cu agitaţia, zgomotul şi risipirea oraşului, de care a căutat adesea să se îndepărteze pentru a putea scrie.

Bucureştiul de atunci însemna caleşti, limuzine, tramvaie, flaşnetari, grădini de vară, cafenele, viaţă de noapte. Dar şi întâlniri, solicitări, prieteni, telefoane, termene scadente.

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, în revista Rampa din anul 1930, Cezar Petrescu spune: "Eu îmi organizez chiar şi timpul pierdut. Îţi şoptesc aceasta la ureche, numai pentru dumneata: chiar viciile. O noapte de petrecere până la ziuă şi o săptămână de hoinăreală fără nici un scop nu înseamnă timp pierdut. Automat, ochiul înregistrează, iar cugetul, inconştient, prelucrează materialul înmagazinat. O carte se organizează semiconştient, lent, în decurs de doi-trei ani şi paralel cu alte cărţi".

Combustia sa interioară intensă, pulsul turmentat de aerul tare al vieţii, tânjirea către solitudinea pe care o spulbera, recăsătorindu-se, deşi se declara celibatar convins întredeschid posibilitatea ca tocmai acest fel de a exista să îi fi fost prielnic scrisului. Nestăvilirea ca vitamină sau mistuirea continuă ca normalitate.

Cezar Petrescu era bibliofil, citea enorm, scria enorm (alăturându-i-se, pentru orice eventualitate şi termenul ,,grafoman"), fuma şi bea cafea în exces. În muzeul din Buşteni care îi poartă numele poate fi văzută biblioteca sa, însumând peste 10.000 de volume, inventariate cu ochi de profesionist.

Personalitate complexă, romancier, nuvelist şi traducător, Cezar Petrescu a fost unul dintre gazetarii de primă mărime din prima jumătate a secolului trecut.

DRAMATISMUL VIEŢII, GERMINAT ÎN LITERATURĂ...
În 1912 îl găsim student în anul al doilea la Facultatea Juridică din Iaşi, an în care se şi afirmă ca gazetar şi publicist, prin articole semnate în "Facla" lui N.D. Cocea sau "Cronica" lui Tudor Arghezi. Anul următor o cunoaşte pe Marcella Petrea, o tânără care i-a devenit soţie şi i-a dăruit o fetiţă. Cezar Petrescu trăieşte groaza şi neputinţa. Se sting din viaţă, pe rând, copila şi soţia. A trăit acut boala singurătăţii, până a alunecat în patima jocului de cărţi, iar la una dintre partide pierde o sumă consistentă de bani.

Încearcă să îşi pună capăt zilelor, devitalizat de sentimentul dezonoarei. Până la urmă, tot ce trăieşte cumplit şi dramatic între anii 1912 şi 1918, când îndură pustiul unui destin ieşit din comun, se va regăsi în forţa scrisului său de mai târziu.

"Transcriu pe hârtie ceea ce a germinat şi a crescut în mine, dar în afară de voinţa mea. Dacă n-aş scrie aceste cărţi, viaţa m-ar înăbuşi. E un debit care se cere consumat şi nimic mai mult. Fiindcă am trăit şi trăiesc viaţa intens şi divers, împrospătându-mi cu o scandaloasă neîmpăcare toate curiozităţile intelectuale şi toate poftele celelalte, nu m-a speriat în literatură nici un fel de subiect.

Nu m-am simţit strein de nici o experienţă, dar nici eu n-am fugit de nici un fel de experienţă. Eu cred că aceasta e cea mai mare bogăţie la care poate râvni un scriitor", îi spune Cezar Petrescu, într-un interviu, lui Felix Aderca (revista Rampa, 1930)

SENTIMENTUL PLENAR AL PREDESTINĂRII
S-a mutat la Bucureşti la 1 decembrie 1918, unde scoate împreună cu Pamfil Şeicaru o revistă polemică, Hiena. Din 1919 este secretar de redacţie, alături de Gib Mihăescu, la revista Ţară nouă, oficiosul Partidului Ţărănesc al lui Ion Mihalache. Scria zilnic câteva articole, edita o revistă, trăia intens, la potenţialul temperamentului său dinamic, o viaţă la fel de plină de contradicţii ca şi oraşul Bucureşti, care, de altfel, îl fascina.




Trăirile mistuitoare şi imaginaţia inepuizabilă complementare talentului său fac din Cezar Petrescu una dintre figurile reprezentative ale literaturii noastre interbelice. Avea o capacitate plurivalentă de trăire interioară, se regăsea în real, în fantastic, dar şi în universul neîntinat al copilăriei, dacă ne gândim doar la "Fram, ursul polar" sau "Neghiniţă". "Sunt singurul scrib care în loc să alerg după ciolane de ros am ţicneala să mă culc ori să mă scol la trei noaptea, să-mi impun benevol un regim mai strict decât cel de lagăr, pentru a îndruga cai verzi pe pereţi literari." ("Corespondenţa lui Cezar Petrescu", Ed. Dacia, 1986).

Într-o altă scrisoare, publicată în aceeaşi carte, notează: "Plecăm spre Geneva, Avignon şi Paris, într-o combinaţie care are singurul avantaj că nu mă costă nici un ban. Dar aş fi fost mai bucuros să-mi dea banii şi să mă lase acasă, căci m-a rupt de la lucru şi mi-a dezechilibrat tot programul.(...) Cu egoism mi-am salvat posibilitatea de a lucra, căci mai mult decât pentru orice trăiesc pentru scrisul meu".

A acceptat să fie secretar general al Ministerului Cultelor şi Artelor, dar numai temporar, prin delegaţie, şi a refuzat postul de director al Teatrului Naţional. Este limpede că a avut din plin sentimentul predestinării pentru literatură.

"CALEA VICTORIEI", MIRAJUL CAPITALEI...
Roman al Bucureştiului interbelic, "Calea Victoriei", apărut în 1933, vorbeşte despre prăbuşirile interioare şi înfrângerile pe care le poate aduce în destinul unor oameni mirajul Capitalei. Totul începe cu intrarea unui tren în gară, în Gara de Nord.

Povestea are două intrigi paralele: cea a familiei magistratului Constantin Lipan şi cea a lui Mihai Ozun, tânăr aspirant la literatură. Primul este un jurist dintr-un umil târg de provincie, promovat procuror în capitală, cel de-al doilea, un tânăr care îşi caută gloria. "Dormim la otel? N-am stat niciodată la otel. Pot spune aşa, că mi se împlineşte astă seară unul din idealurile mele. Dacă are să fie mai ales o cameră cu fereastra la Calea Victoriei, n-am să dorm toată noaptea", freamătă Sabina Lipan, "puiul de lebădă al acestei familii de raţe".

Pentru sora ei, domnişoara Annie, Capitala era închipuirea unui decor "în sfârşit vrednic de făptura ei, înaltă, rece, aristocratică şi ţâfnoasă". Fratele Nellu plăsmuia Capitala "ca un fabulos garaj de unde nu lipseşte nici o marcă de automobile din cele mai rarisime", iar pentru fratele Costea, Capitala era scena conferinţelor şi a Bibliotecii Academiei. Oraşul era transfigurat după chipul, asemănarea şi năzuinţele fiecăruia. "Căci pentru toţi patru copiii, cu toată deosebirea de vârstă şi fire, capitala era necunoscutul miraculos, cetatea mirajelor, vrăjita turbincă unde va afla tot ce-i pofteşte inima şi tot ce i-a urzit, himeric, închipuirea." Copiii reuşesc să se adapteze ritmului şi rigorilor metropolei, dar Calea Victoriei este pentru ei, în final, lipsită de glorie.

Odată ajuns în Bucureşti, Constantin Lipan îşi legitimează noul statut social, occidentalizându-şi numele. Astfel, dobândeşte o nouă conştiinţă de sine şi devine altcineva, de condiţie superioară, şi anume Const Lippan. În fond este vorba despre cazul tipic, atunci când un om nu îşi înţelege statutul, poziţia reală într-un anumit mediu şi îşi supradimensionează fals şi grotesc limitele. În realitate este un părinte nefericit şi un magistrat înfrânt, care dă adevărul mai încet şi îl acoperă cu o retorică asurzitoare.




În povestea cealaltă, tânărul Ion Ozun reuşeşte să acceadă în diferite redacţii. Respins în mod repetat, făcând foamea o vreme, până la urmă pătrunde la un scriitor important, Teofil Steriu, căruia îi imploră sprijinul. Aşa urcă prima treaptă şi devine scriitor cunoscut în viaţa cafenelelor. Autorul, dezvăluindu-i traseul, ne plimbă prin hoteluri, cercuri selecte, redacţii, ne poartă pe pavajul fierbinte al Capitalei... Până la urmă, Ion Ozun ajunge cronicar de teatru şi gazetar de temut. Asta nu înseamnă şi realizarea sa în plan uman şi moral, iar Ozun e conştient de nefericirea sa.

De fapt, renunţă la visul său de deveni scriitor. Convingerile şi aspiraţiile de cândva au fost făcute ţăndări pe asfaltul Bucureştiului. Capitala i se deschide, dar Calea Victoriei e fără izbânda plenară.

UN ROMAN AL DEZRĂDĂCINĂRII
Aceste personaje triste nu au aflat că poartă în fiinţă coduri, moşteniri, identităţi care, dezrădăcinate, îşi pierd valabilitatea şi forţa. Eroii nu au anticorpii necesari pentru a lupta cu fiara vorace care poate fi Capitala. Dintr-un vis mirobolant se trezesc dezarmaţi. Chiar dacă acţiunea se petrece undeva pe Corso, sub luminile colorate ale Oraşului în care oamenii par fericiţi, luând cu asalt grădinile, cinematografele, cafenelele, teatrele...

Despre romanul "Calea Victoriei", Cezar Petrescu spune: "E fructul experienţei personale într-o mare măsură, dar este mai ales fructul experienţei altora, la care am asistat şi adesea am participat vreme de zece ani. Calitatea mea de gazetar mi-a permis să observ, de la un post privilegiat şi indiscret, toate tainele vieţii bucureştene. Drame intime şi morale, înălţări şi prăbuşiri, triumful ambiţios şi falimentul vanităţilor, tot ceea ce colcăie, abject şi sublim, în acest bâlci care e Calea Victoriei, culminând pe distanţa dintre Capşa şi Palat".

Autorul mărturiseşte că a avut nevoie de perspectiva distanţei pentru a scrie romanul, aşa că a plecat în acea perioadă din Bucureşti. "Am urmărit procesele de disoluţiune spirituală: drama morală a trei sferturi măcar din numărul statistic al trecătorilor de pe Calea Victoriei".

Se ştie, autorul şi-a propus să realizeze "Cronica românească a veacului al XX-lea". A reuşit ca în cele peste cincizeci de volume să realizeze un documentar artistic al societăţii de la începutul secolului al XX-lea. "Anticipând, în viitorul lecturii, opera lui Cezar Petrescu pare privilegiată. Prin distincţie şi specificul operei - adică tocmai prin ceea ce îi reproşau criticii interbelici - pare scriitorul perfect adaptat la opţiunile cititorului din secolul XXI.

Atunci - dar, structural, acumulările se fac de pe acum - într-o lume dominată de informaţie şi comunicare prin audio-vizual, scriitorul va fi perfect consonant. Inclusiv facilitatea lui narativă de scenarist la Hollywood, care are şansa, ori relevanţa, de a se potrivi cu deja anatemizata superficialitate a cititorului din viitor". (Aureliu Goci, "Romane şi romancieri în secolul XXI", Ed. Fundaţiei Pro, 2000)

Cezar Petrescu vorbeşte despre "Capitala care ucide" şi propune un roman al dezrădăcinării. Capitala poate fi indiferentă la aspiraţiile nou-veniţilor sau poate fi un mediu care devoră şi spulberă iluziile.
În 1930, pe Calea Victoriei era sens unic. Ca şi acum.

"«Calea Victoriei» e fructul experienţei personale într-o mare măsură, dar este mai ales fructul experienţei altora, la care am asistat şi adesea am participat vreme de zece ani. Calitatea mea de gazetar mi-a permis să observ, de la un post privilegiat şi indiscret, toate tainele vieţii bucureştene. Drame intime şi morale, înălţări şi prăbuşiri, triumful ambiţios şi falimentul vanităţilor, tot ceea ce colcăie, abject şi sublim, în acest bâlci care e Calea Victoriei, culminând pe distanţa dintre Capşa şi Palat."
Cezar Petrescu