Când satul oltenesc devine mare literatură

Marin Sorescu a intrat în literatură însoţit încă din anul debutului său, 1964, de girul entuziast al lui G. Călinescu. Opinia favorabilă a prestigiosului critic şi istoric literar despre "un tânăr scriitor" (aşa s-a numit articolul semnat de G. Călinescu în revista Contempora­nul) i-a asigurat lui Marin Sorescu un important vot de încredere. Urmând (probabil) modelul călinescian, Marin Sorescu a excelat în genuri literare diferite, a lăsat o operă care îl certifică drept autor complex şi complet. Poet, dramaturg, prozator, critic literar, traducător, publicist, Marin Sorescu însuşi vedea în creaţia sa o "unicitate numeroasă".


MARCA MARIN SORESCU
S-a născut în comuna Bulzeşti, judeţul Dolj, şi a absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. Personalitatea sa încorporează spiritul ludic, pitorescul oltenesc, dar şi vorba îndulcită, trăirile profunde atribuite moldovenilor. După absolvirea facultăţii, s-a stabilit la Bucureşti.

A fost redactor la Viaţa studenţească, apoi la Luceafărul. Singur, dar printre poeţi, în 1964 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul său de debut, conceput ca o aliniere de stiluri ale poeziei româneşti contemporane, care au fost numite parodii. ("Singur printre poeţi", Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964). Şi ca dramaturg s-a impus cu prima piesă, "Iona", în 1968, pentru care i s-au decernat Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei Române. "Uşor cu pianul pe scări", o culegere de eseuri şi critică literară a fost, de asemenea, distinsă în 1985 cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul "George Călinescu".

Având atât solidaritatea grupurilor intelectuale de prestigiu, cât şi admiraţia entuziastă a publicului cititor, Marin Sorescu a impus o marcă, un stil în literatura română. ,,În deceniul şapte al secolului al XX-lea, Marin Sorescu era la fel de popular în România precum Johann Strauss în Austria la sfârşitul secolului al XIX-lea. (...) Numeroase traduceri au diseminat această marcă pe (aproape) toată planeta, aducându-i autorului premii internaţionale, aprecieri elogioase în reviste din diferite ţări şi mai ales acele faimoase invitaţii în străi­nă­tate, care l-au transformat într-un Ilie Năstase al poeziei româneşti", scrie Alex. Ştefănescu în "Istoria literaturii române contemporane".


ARTA ŞI VIAŢA SE ADULMECĂ ŞI INTERFEREAZĂ
În creaţia lui Sorescu alternează gravitatea cu banalul şi aspectele umile ale existenţei. Pline de tensiune, textele sale dramatice conţin fragmente de poem, aşa cum în lirica sa transcende teatrul, prin personaje, replici, situaţii, "punere în scenă". Memorabil este şi poemul "Actorii", din care cităm două strofe, în care arta şi viaţa se adulmecă şi interfe­rează: "Cei mai dezinvolţi - actorii!/ Cu mânecile suflecate/ Cum ştiu ei să ne trăiască!/ (...) Moartea lor pe scenă e atât de naturală,/ Încât, pe lângă perfecţiunea ei,/ Cei de prin cimitire,/ Morţii adevăraţi,/ Grimaţi tragic, o dată pentru totdeauna/ Parcă mişcă//".

Luciditatea şi acurateţea stilistică, predilecţia pentru naraţiune, dar şi pentru anecdotic, mobilitatea intelectuală şi artistică, expresivitatea sunt câteva dintre trăsăturile care îi consolidează lui Marin Sorescu prestigiul unui scriitor de primă mărime şi oferă cititorilor o lectură savuroasă.


LA LILIECI
Titlul "La lilieci" desemnează locul în care se află cimitirul. "E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici când/ Era satul pădure şi veneau haiducii de mân­cau pe furiş./ Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine./ (...) Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,/ Cum trebuie să fi mi­ro­sit raiul din dreapta, de la intrare,/ Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase."

Apărut în 1973, în patru volume, "La lilieci" înfăţişează "un teatru mai mare decât satul", mustind de pitoresc oltenesc pus în valoare cu virtuozitate. Este un poem epic plăsmuit din seva puternică, ţărănească, un poem descriptiv în care se mişcă, trăiesc, clocotesc de viaţă perso­naje verosimile, realiste, determinate istoric şi etnografic. Poetul introduce în scenă protagoniştii, îi caracterizează prin nume, porecle, reacţii şi atitudini specifice. Iată "Cine mai trece pe drum": "Al lui Fleţu,/ Ai lui Fleaşcă,/ A lui Gârlă,/ A lui Tiugă,/ Al lui Băşină, Ionete-al lui Făsiu, Al lui Deşcă,/ Roncioaica,/ Coadă al lui Ceapă/ Tăgărâlă/(...) Traşcă,/ Ai lui Corniţă,/ Brânzanii,/ Roască,/ (...)". Apelativele, purtându-şi cu simţul proprietăţii semnificaţia, continuă. "Şi unde se duc toţi?"/ "Unde să se ducă? Trec pe drum..."

"La lilieci" este o monografie a satului oltenesc, cernută prin reverberaţii autobiografice. Simpla existenţă a ţăranilor descoperă candori, semnificaţii şi frumuseţi morale, o anume spiritualitate rurală, vizibile în simpla bucurie de a trăi. "Dacă treci pe la fântână, înainte de răsăritul soarelui,/ Vezi multe femei tinere şi bătrâne,/ Scot apă şi ameninţă din mâini,/ Toate leacurile, ca un dispensar./(...) Aşa era înainte vreme la fântână,/ Apa nu era doar apă,/ Izvoarele din pământ aveau legătură cu ce i se întâmplă omului/ Şi muieretul venea cu probleme, să le rezolve aici,/ Înainte de-a se arăta soarele." ("Fântâna")

Poemele din "La lilieci" sunt construite cu mână sigură, ca după un decupaj, cu naraţiune, dialoguri, caracteristici ale per­sonajelor, intrigă, concluzie. Edgar Papu remarca faptul că primul volum din "La lilieci" ar fi putut fi intitulat "Amintiri din copilărie", încorporând viziunea co­pi­lului asupra satului în care a venit pe lume. Între frumoasele îndeletniciri ale copiilor erau şi acelea de a se lupta cu găr­gău­nii şi de a măsura umbra soarelui cu cio­magul. "Oricum, se chema că facem o treabă, aveam o funcţie, eram chiar mân­dri/ Şi, ţin minte, seara, la masă, când ne strângeam toţi/ Fraţii şi zbârnâiau lingu­ri­le,/ Noi mâncam cu multă demnitate./ Numai Lisandra ne dădea, pe furiş, cu cotul, se strâmba/ La noi/ Şi zicea, ca-ntr-o doară: - Mă, momâilor!" ("Momâile")


CA SUFLETUL, BUN LA TOATE
"O producţie poetică acoperind câteva decenii, cum este aceasta, presupune vârste şi înfăţişări diferite. Stadiile nu sunt niciodată exclusive, ci inclusive. În aparenţă, Sorescu se schimbă la faţă, dar în fond nu îşi reneagă chipurile, ci le păstrează sub măştile de ultimă oră. Lucru aproape firesc la un poet-dramaturg a cărui lirică se resimte de pro­ximitatea teatrului." (Dicţionarulgeneral al literaturii române)

Ca sufletul, bun la toate cele ce le-a scris, Marin Sorescu a văzut lumină pe pământ şi a venit să vadă ce mai facem. A lăsat cititorilor săi consistente răspunsuri la întrebările pe care şi le-a pus. În viaţă, era mai degrabă timid, retras, neîncercat de plăcerea de a vorbi în public. Probabil că singur, dar tot printre poeţi, acum respiră parfum de pagini de-abia tipărite. Şi de lilieci proaspăt înfloriţi...