Cella Serghi sau o viaţă ca un roman

Ideea unui interviu cu Cella Serghi i-a venit Cleopatrei Lorinţiu tocmai din cauza unghiului de umbră în care era plasată. Unele dintre cărţile publicate de ea după 1945 erau considerate nu numai minore, dar şi concesii făcute regimului, din nevoia de a supravieţui.

Soarta scriitorilor care au prins - ca să zic aşa - cele două regimuri, cel dinainte de război şi cel de după, nu a fost uşoară! Acum e uşor să judeci şi să pui etichete, dar atunci, în context, alta era situaţia.
"Cum de altfel am descris un pic în prefaţa cărţii, am cunoscut-o pe Cella Serghi în perioada în care făceam unele interviuri şi cronici pentru Suplimentul de cultură creat şi dirijat de Ion Cristoiu, mai exact în 1984.

Era o publicaţie într-un fel unică, nonconformistă în multe, pe atunci mult mai vioaie şi mai deschisă decât alte publicaţii, o revistă în care s-au format realmente autori ade­văraţi. De altfel, şi cei care ziceau că nu o citesc de fapt o citeau în ascuns, "Mi-aduc aminte că eram la Casa Scriitorilor, îndată după apariţia semnalelor, adică într-o vineri seara, şi aveam la mine mai multe exemplare. Şi acum văd în faţa ochilor gestul domnului Alexandru Paleologu, care a luat bucuros şi iute gazeta şi a vârât-o de­licat sub palton. De ce această «împărţire» a lumii literare e, vorba lui Creangă, o altă gâscă într-altă traistă."

RESPECT PENTRU CUVÂNTUL SCRIS
Poeta Cleopatra Lorinţiu îşi aminteşte că Cella Serghi a acceptat cu uşurinţă interviul, iar întâlnirea nu a fost una de istorie literară, ci una amicală, în care s-a creat o simpatie reciprocă. "Cred că m-a simpatizat şi ne-am pus pe vorbă, adică pe lucru, într-un fel destul de bizar, aş zice, pentru că auzea destul de greu şi nici nu voia să înregistrez cu casetofonul meu dialogul nostru.

Avea o scrupulozitate teribilă faţă de cuvântul scris, aşternut pe hârtie, îl sucea şi îl răsucea nesfârşit, ca la final el să pară foarte spontan, necăutat şi simplu! Până la urmă, am căzut de acord asupra manierei de lucru. Eu i-am scris întrebările, care rezultaseră ca fireşti după lungile noastre convorbiri, apoi i le-am lăsat câteva zile, apoi ne-am întâlnit şi dumneaei mi-a dat nişte pagini scrise, cu enorm de multe corecturi, greu inteligibile, le-am redactilografiat la maşina mea de scris, apoi i le-am mai lăsat câteva zile, după alte dialoguri lămuritoare, le-a corectat cu minuţiozitate şi  am trecut să le iau. În fine, am predat interviul, i-am dus apoi şpalturile, le-a corectat, am revenit la redacţie şi... în sfârşit, interviul a apărut (la 10 iunie 1984).

O să ziceţi că e o mică nebunie să lucrezi aşa, dar mie mi se părea normal, lucrurile nu decurgeau niciodată foarte uşor cu scriitorii, erau foarte scrupuloşi cu textele lor. După aceea, veneau alţi ochi care priveau textele, dar, cum noi fuseserăm foarte cuminţi în text, nu am avut probleme... Doamna Cella pusese ea însăşi un «final luminos» interviului nostru... din proprie iniţiativă, pomenind ceva despre bucuria de a avea cititori tineri  care îi scriu şi o iubesc."

Interviul scris există, a rămas, şi este martorul întâlnirii dintre Cleopatra Lorinţiu, jurnalist, şi Cella Serghi, scriitoare. Ulterior a fost republicat în cartea "O lumină suplimentară", în 2002.
LITERATURA? MUNCĂ TAINICĂ, ÎNDRĂCITĂ
De făcut vreo fotografie... nici nu încăpea vorbă! Era bine ştiut că ea voia să rămână în istoria literară prin poza ei de tinereţe şi prin portretul făcut de Magdalena Rădulescu (1902-1983), "Portret Cella Serghi" - ulei pe pânză, pe care multă lume îl foloseşte şi îl reproduce ignorând numele pictoriţei, de parcă poza Cellei Serghi ar fi de la sine înţeles... un tablou!

Şi dorinţa asta era de respectat, făcea parte dintr-o deontologie obli­gatorie.  "Sincer, mă aşteptam la o persoană mult mai spontană, mai puţin premeditată. Manifesta o atenţie maximă în privinţa fiecărui cuvânt scris, cele rostite nu erau realmente esenţiale. Pe urmă, nu uitaţi, prototipul Dianei Slavu era o fată tânără, preadolescentă şi adolescentă, iar eu întâlneam o bătrână doamnă chinuită de boli şi care într-un fel trăia exclusiv în trecut.

Cum se vede freamătul indicibil al iubirii, frisonul acela de nespus al îndrăgostirii de la o senectute rezumată la viaţa de apartament şi la evocarea aceloraşi triumfuri ale unei tinereţi imberbe? Ce-i aducea prezentul? Ţin minte că era preocupată de micile cadouri pe care o stewardesă urma să i le aducă într-o vreme în care bunăstarea se măsura în cafea şi portocale. Pe anumite segmente, retrăiam atmosfera privaţiunilor la care fusese supusă fami­lia eroinei din roman...

Însă acea scrupulozitate fantastică asupra fiecărui cuvinţel m-a fermecat la Cella Serghi, datorită acestei sincerităţi a ei am priceput că dezinvoltura în proză e departe de a fi flux şi superficialitate, viteză, ci muncă obstinată, tainică, îndrăcită, tăcută, neştiută, refacere şi iar refacere, regândire şi construcţie. Adevărul e că numai văzând cu ochii manuscrisele unor scriitori, variantele, adnotările, ştersăturile, poţi înţelege tensiunea, densitatea acelei munci."

Cella Serghi a avut o viaţă tumultuoasă, plină de evenimente mai mult sau mai puţin cunoscute. Atenţia cu care-şi drămuia cuvintele te îndemna să fii reţinut la secretele din viaţa ei, iar un bun jurnalist e acela care nu e interesat de comentariile de alcov. "Cred că fiecare scriitor trebuie lăsat să spună ce vrea şi cât vrea din viaţa lui. Punct.

Dar ceea ce e şi mai greu de evocat acum este farmecul întâlnirii cu Cella Serghi, căci era de o parte  curiozitatea mea, ştiindu-i biografia, ştiind cum a scris romanul etichetat de unii la vremea aceea drept  «autobiografic», şi, pe de altă parte, un soi de dare înapoi, o reticenţă, zic eu, de foarte bun-gust, în etalarea sau evocarea amănuntelor vieţii personale. Ştiam că «Pânza de păianjen» a trebuit să învingă, la vremea aceea, multe prejudecăţi, cu riscuri personale pe care le-a şi evocat.

Vă citez din interviu: «În ce mă priveşte, dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris, şi mă refer în primul rând la «Pânza de păianjen», n-aş fi ajuns scriitoare. Pe când scriam cartea eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente, iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin! Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea, cu toate incertitudinile legate de apariţia ei. Nu m-am schimbat»".

Aceasta era Cella Serghi, pornind de la un feminism plăpând, fără să se detaşeze de epocă şi fără să braveze, scriitoarea re­cu­noştea dificultăţile legate de o atitudine faţă de femeie în general, nu era un feminism de frondă în ceea ce spunea, nu neapărat o pornire de sufragetă, ci re­cu­noaşterea simplă a unor dificultăţi care reieşeau din calitatea ei de scriitoare, pâ­nă la urmă! "De altfel, nu citeam un articol, o pagină de critică sau evocare legată de Cella Serghi fără să dau peste ine­vi­tabila influenţă camilpetresciană", îşi aminteşte Cleopatra Lorinţiu. "Asta începuse să mă enerveze, cu atât mai mult cu cât cred că nu e nici urmă de influenţă... Dar nu puteam să ratez această întrebare, iar răspunsul a fost prompt."
CAMIL VEDEA IDEI, EU VEDEAM FAPTE
"Ca un tablou care nu trebuie privit prea de aproape, eu n-am avut distanţa necesară ca să înţeleg opera lui Camil.

M-a fascinat personalitatea lui, fiind mai curând refractară scrierilor lui. Andrei Pietraru, Ioana Boiu nu-mi erau simpa­tici, Ladima mă indigna. O influenţă a existat, desigur, dar nu ştiu cât era o influenţă directă a lui Camil sau a timpului în care erau atât de discutate operele lui Proust, ale lui Gide, confesiunile la persoana întâi. Cartea lui Panait Istrati, «Trecut şi viitor», mi-a dat curajul confesiunii. E ciudat şi de neiertat că acei care au scris despre influenţa lui Camil asupra literaturii mele n-au observat deosebirile esenţiale. În opera lui Camil, nici un cuvânt despre copilărie şi adolescenţă.

Eroii lui Camil apar deodată maturi. Copilăria, în toate cărţile mele, are o importanţă esenţială. «Mon credo en art, l'enfance», spunea Alain Fournier. Şi la fel ca în «Le Grand Meaulnes», adolescenţa se mişcă între vis şi realitate. Şi apoi, Camil vedea idei. Eu vedeam fapte. «Există o atmosferă anume a acestor cărţi, mai blândă oarecum, mai romanţioasă, poate mai caldă, mai impregnată de emoţiile mici, dar nuanţate, o atmosferă de influenţă mai mult franceză, foarte aproape de o strună subţire a sufletului. Întrebată fiind dacă «Medelenii» au influenţat-o, Cella Serghi a răspuns că nu, dar a fost îndrăgostită de carte ca «toate fetele tinere». «Copilăria sumbră, trăită în condiţiile unei familii de refugiaţi, în plină sărăcie, în panică, spaimă şi incertitudinea zilei de mâine, ca şi adolescenţa sunt la antipodul fermecătorului climat trăit şi descris de Teodoreanu», spunea ea şi completează: «În literatura lui Ionel Teodoreanu iubeam visul pe care realitatea mi l-a refuzat cu atâta brutalitate»."

"Sigur că această întâlnire m-a impresionat, dat fiind faptul că între mine şi Cella Serghi, la acel moment, era o dife­renţă de vârstă de aproximativ 50 de ani, dar n-aş vrea să fiu excesivă în apreciere. Fiecare interviu, adică fiecare întâlnire cu o personalitate, era într-un fel un moment interesant, arunca o rază asupra vieţii literare. Cred că e important să nu pierdem interesul faţă de scriitorii români, plasându-i în context şi păstrându-le vie amintirea, de aceea publicarea cărţii de către dumneavoastră mă bucură. Şi mă mai bucură faptul că rezistă în timp cărţi citite de generaţii succesive. Asta asigură un fel de memorie colectivă, ele sunt un fond de referinţă şi de comunicare dintre generaţia bunicii mele şi generaţia nepoţilor mei. E frumos, nu?", (se) întreabă retoric doamna Lorinţiu.

---

SCRIEŢI-NE
Îţi place Biblioteca pentru toţi? Care sunt titlurile cărţilor pe care ţi-ai dori să le cumperi o dată cu Jurnalul Naţional? Scrie-ne la adresa de e-mail propune­reamea@bibliotecapentrutoti.ro sau pe adresa redacţiei: Jurnalul Naţional, Piaţa presei Libere nr. 1, corp D, etaj VIII, menţionând pe plic "Propunerea mea"