"Cireşarii", o fascinantă poveste atemporală, care continuă...

"Îl iubesc pe Chiriţă înainte de orice, pentru că spiritul lui n-ar putea să rămână măcar o secundă într-o colivie, fie ea chiar şi o colivie din zahăr colorat. Mulţi copii m-au întrebat dacă e ade­vărat că Titi Chiriţă, care, în mintea lor e rudă cu Karl May, locuieşte într-o moară aşezată lângă un castel. Vă spun tuturor că locuieşte într-un cireş" - Fănuş Neagu

Constantin Chiriţă s-a născut în 1925 la Vaslui, în localitatea Ibăneşti, fiul Clarei şi al lui Ion Chiriţă, învăţători. A urmat primele clase ale Liceului "Mihail Sadoveanu" din Galaţi, apoi s-a transferat la Bucureşti.

A frecventat cursurile Facultăţii Politehnice din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o, apoi s-a dedicat ziaristicii şi literaturii. A fost redactor al ziarului Scânteia, a debutat ca romancier în 1949, fiind puternic inspirat din realismul so­cialist al timpului.

Romantismul scri­e­rilor sale este însă sincer şi naiv. Pe vremea când scria la "Scânteia" a fost trimis pe şantierul Bumbeşti-Li­vezeni, unde, pentru a-şi scrie artico­le­le, a muncit cot la cot cu ceilalţi an­g­­a­jaţi. Experienţa vieţii pe şantier i-a animat primele scrieri.

Avea 20 de ani, iar despre perioada aceea, pe care a numit-o "cea mai romantică epocă a comunismului pe pământ româ­nesc", avea să-şi amintească în ur­mătorii termeni: "Mă luam la întrecere cu ei. Cine rezistă mai mult la do­goarea oţelului? Cine are curaj să sa­ră peste laminoare, când orice miş­care greşită poate să te prefacă în oţel? Dormeam împreună, stăteam de vorbă ore întregi, beam ne­nu­mă­ra­te halbe de bere. Muncitorii de atunci au fost cea mai importantă descoperire a vieţii mele". Credea că poţi să fii scriitor angajat, poţi să fii în sluj­ba celor mai nobile idei, dar, dacă nu eşti un adevărat artist, totul e de­gea­ba.

A scris memorabilul roman "Ci­reşarii" în care ideile sale despre clasa muncitoare lipsesc cu desăvârşire. Eroii din roman au alte treburi grave şi misiuni ugente, acelea de a da un sens copilăriei lor răzvrătite frumos. Dacă planul lor era să afle până disea­ră care şofer de camion din oraş în­ju­ră de anafură, cristelniţă şi grijanie, fiecare puşti avea repartizat un teritoriu clar, bine delimitat, iar acţiunea este însoţită de jurăminte solemne de discreţie. Au oră clară de dat ra­por­tul şi parolă secretă: "Ţombi!".

Tinerii sunt trup şi suflet captivaţi de tu­multul dezlegării unui mister. Sunt sin­ceri şi conştienţi de importanţa mi­siunii lor. Fiecare membru al gru­pului are specializări şi atribute clare: Ursu este întruchiparea forţei fizice, condusă de inteligenţă, şi a puterii de sacrificiu, Victor dispune de o lo­gică imbatabilă, este cult, hotărât, stă­pân pe sine, Tic este un mucalit bun cunoscător al fizicii şi chimiei, in­genios şi neastâmpărat. În grupul membrilor fondatori se alătură romantica Maria, lucida şi ironica Lucia, simpaticul şi hâtrul Dan, premiantul singuratic Ionel, care de­prin­de în cele din urmă spiritul de echipă.

Întrebările lor sunt foarte serioase, de exemplu, dacă există o legendă despre stejarul strâmb sau despre bi­se­rica ce i-a luat locul. Dar dacă bi­se­ri­ca a fost zidită în locul stejarului, in­tenţionat cu turnul strâmb, spre a in­dica o destinaţie plină de semnificaţii? Enigma lor este dacă fata în alb este sau nu închisă în castel, dar, dacă este, cine şi de ce s-o ţină prizo­nieră?

Cireşarii sunt exploratori cu vo­caţie, cercetaşi autentici, care se iau în serios, pentru care a dezlega mistere e însăşi raţiunea şi bucuria vârstei lor irepetabile. Trăiesc bucurii in­dicibile, fascinaţii şi emoţii pe care şi le dăruiesc cu graţie. "Soarele trecu­se de zenit. Razele lui de aur incendiau cetatea mută. Cireşarii porniseră în marş triumfal spre poarta uriaşă de granit. Nu visaseră şi nu îndrăzni­se­ră în zadar. Pătrundeau, după vea­curi de linişte netulburată, în cea mai tai­nică şi mai scunsă cetate a ţării. Şi un fior le străpunse inima: oare ce-i aştepta dincolo de zidurile cre­ne­la­te?"

Suita de întâmplări este se­du­că­toa­re: se rătăcesc în peşteră, se luptă cu spionii, descoperă un castel bântuit... Acţiunea are mereu suspans şi se sfârşeşte întotdeauna cu bine. Aven­tura este posibilă doar în spiritul solidarităţii şi al prieteniei. Întâmplările îi maturizează, îi transformă într-un fel în care doar cireşarii pot deveni.

Succesul uriaş de public al "Ci­re­şa­rilor" (apărută în 1956 la Editura Cutezătorii) poate fi privit şi ca o pagină de sociologie a receptării lite­raturii pentru tineri din epocă. Mai târziu, în 1974, Constantin Chiriţă a publicat "Trilogia în alb", o serie de romane poliţiste. Despre "Trandafi­rul alb", "Pescăruşul alb" şi "Îngerul alb", Alex. ştefănescu scrie: "În cu­prinsul lor, un comisar Maigret autoh­ton, Alexandru Tudor, lipsit de farmec, construit de autor cu o falsă dezinvoltură, dezleagă diverse enig­me în starea de spirit a unui autor de cuvinte încrucişate. Ca şi romanele de inspiraţie muncitorească, romanele poliţiste ale lui Constantin Chiriţă suferă de amatorism". Prestigiosul critic şi istoric literar continuă însă: "Cireşarii sunt altceva. Există, în primul rând, în cuprinsul lor o distribuţie raţională a rolurilor, mai seducătoare decât tipologia propagandist utopică din celelalte cărţi".

Constantin Chiriţă a fost vi­ce­pre­şedintele Uniunii Scriitorilor din Ro­mânia. S-a expatriat înainte de 1989 şi a murit în 1991 la Bonn-Ko­nigswinter, în Germania. "Îl iubesc pe Chiriţă înainte de orice, pentru că spi­ritul lui n-ar putea să rămână mă­car o secundă într-o colivie, fie ea chiar şi o colivie din zahăr colorat. Mulţi copii m-au întrebat dacă e adevărat că Titi Chiriţă, care, în mintea lor e rudă cu Karl May, lo­cu­ieş­te într-o moară aşezată lângă un cas­tel. Vă spun tuturor că locuieşte într-un cireş." (Fănuş Neagu, "Cartea cu prieteni"). Succesul "Cireşarilor" a fost enorm pentru adolescenţii mul­tor generaţii încântate de lectură şi încântătoare pentru cum ştiau să-şi aleagă visele şi preocupările.

Probabil, autorul nu ar avea bu­cu­rie mai mare decât să ştie că cireşarii săi renasc peste veacuri în mereu alte generaţii de tineri cititori chiar şi acum, sub autoritatea internetului, suveran, în vremuri de restrişte. Solidaritatea, prietenia, curajul sunt atemporale. Cireşarii sunt atemporali. Ne-am putea grăbi să spunem că ştim ce visează adolescenţii de astăzi, dar nici un laser nu a pătruns în miezul ermetic al viselor.


PESTE ANI ŞI ANI
Din anii '60 încoace, visul literar al oricărui copil din România începe şi se termină cu "Cireşarii". De când cu ei, oricare fată blondă se vedea o Lucia tunsă băieţeşte, hălăduind prin peşteri mereu lângă Ursu, şi oricare oacheşă îşi lăsa părul lung, pe care apoi şi-l împletea în codiţe şi aştepta, recitând în minte poezii, să întâlnească un băiat aidoma lui Victor, de care să se în­drăg­os­tească la un moment dat. Şi el să nu rămână indiferent...

De la escapada în peşteră din primul volum, trecând prin fascinanta călătorie spre castelul fetei în alb, suspansul de a dezlega misterul tanagralelor, spaima de a fi claustraţi de munţi de zăpadă, până la un rămas bun la malul mării, cireşarii n-au încetat
niciodată să incite.

Poate cei născuţi după 1990 nu pricep cum au putut părinţii ori fraţii lor mai mari să guste un roman în cinci volume, unde nu există sex, bătăi ori re­ţe­te rapide de a ajunge fotomodel sau afacerist de succes... N-avem a le recomanda decât să citească şi ei "Cireşarii" de Constantin Chi­riţă. Sperăm că vor înţelege de ce această carte este pe primul loc în topul propunerilor BPT venite de la cititori. (Claudia Dăboveanu)