Dansând cu viaţa, până la moarte

"Invitaţia la vals", în perioada interbelică, a deţinut supremaţia în rândul preferinţelor publicului tânăr. Într-un deceniu s-au epuizat 34 de ediţii. Povestea este plămădită din situaţii-limită, senzualitate şi răsturnări de situaţie spectaculoase, este unul dintre romanele marilor pasiuni.

Reţeta literară a lui Mihail Drumeş conţine lovituri de teatru, iubiri fatale, tensiuni la limita suportabilului, povestite cu vervă, alert, cu patos, candoare şi frenezie.

"Drumeş se consacră scrisului cu dragoste pentru perfecţiunea stilistică, pentru conţinut şi idee, realizând o operă de mare sensibilitate, ale cărei atribute esenţiale rămân sinceritatea, delicateţea sentimentelor, onestitatea povestirii, rafinamentul, transpunearea unor posibile episoade de viaţă în paginile de un captivant lirism, ce secondează naraţiunea, ascuţimea dialogului". (Florea Firan, prefaţă, "Invitaţie la vals", Editura ,,Scrisul Românesc, 1986)  

Personajele din "Invitaţia la vals", ard intens, se consumă şi se (auto)devoră, trăiesc voluptatea de a fi pe rând învinşi sau învingători, cu forţa asumării unor consecinţe tragice. Nu oricine are capacitatea de a trăi iubirea atât de acut, de disperat şi de spectaculos. Cei care pot poartă în desagă bastonul autodistrugerii.

Mihail Drumeş comunică, uneori până la identificare cu personajele sale, respiră, iubeşte, încearcă, pierde, o dată cu ele. De aici, probabil, impresia de autenticitate a demersului său scriitoricesc, care a condus la o bună receptare din partea cititorilor. Rămâne intact decalajul dintre interesul publicului cititor şi tăcerea expresivă a criticilor importanţi.
   

MĂRTURISIRI EDIFICATOARE
În 1944, în revista "Timpul familiei", Drumeş povesteşte şi dezvăluie puncul de pornire al romanului: "Subiectul Invitaţiei la vals mi l-a furnizat un fapt petrecut în realitate, înainte de 1924. Pe când eram student, locuiam la o bătrână proprietăreasă, văduvă a unui colonel. O chema Alexandra (ea e Alexa în roman, dar întinerită mult!) Toată casa era plină de fotografiile unei fete de o frumuseţe neobişnuită. O chema Virginia (în roman Mihaela) şi era fiica gazdei. Virginia se măritase cu un profesor de liceu, dar, după un an, divorţase pentru a se mărita cu un funcţionar de la Finanţe. Primul soţ se însură, de asemenea cu fiica unui politician şi ajunse deputat. Virginia nu se putea consola cu pierderea lui Traian (aşa îl chema pe primul ei bărbat). Îl iubea. El de asemenea o iubea. (...) Nu se ştie nici până azi, dacă hotărârea era luată printr-o prealabilă înţelegere, pentru că Traian se împuşcă trei zile după sinuciderea fostei sale soţii, fără să lase vreun rând scris... Cel mai semnificativ şi tragic dintre faptele relatate, era desigur acesta: soţul Virginiei, moştenind o însemnată avere, îşi cumpărase înainte de căsătorie o casă, (chiar casa în care locuia gazda mea), iar după despărţire o dăruise Virginiei. Ce fel de om fusese acela care, despărţindu-se de soţia lui, îi constituia zestre, ca să se mărite cu altul, o casă care însemna toată averea lui? Pe aceste schematice fapte de viaţă, am ridicat schelăria romanului, completând datele ce îmi lipseau din propria-mi închipuire."

Declaraţia autorului este la limita credibilităţii . Nimic nou, iar viaţa bate filmul. Realitatea nu iartă închipuirea. Mărturisirea lui Drumeş îmblânzeşte senzaţia de construcţie voit patetică, excesivă şi contrariantă a lecturii romanului. Aceste practici, aceste gesturi disperate născute din pasiuni prea puternice au existat. Chiar şi în România anilor treizeci.

În roman, Mihaela şi Tudor, Aimee şi Dor cum se alintă reciproc, sunt protagoniştii încleştării dintre o iubire halucinantă şi un orgoliu pe măsură. Aceşti oameni nu se cunosc suficient, au false reprezentări despre sine, nu ştiu unde îi poate duce trăirea excesivă, gestul imprudent. Fiecăruia îi este teamă să nu se arate slab, să nu pară subordonat celuilalt (iar lupta dureroasă între "a fi" şi "a părea"!), să nu fie umilit, şi atunci se acoperă cu măşti, dar acestea se lipesc de chip şi provoacă suferinţe inimaginabile. Ea e mai puţin fragilă decât lasă impresia, el e mai puţin brută decât dă dovadă uneori. Iubiţii sălbăticiţi de aparanţe ajung să-şi distrugă esenţele. "Drumeş ştie să capteze atenţia cititorului prin intensificări ale actelor şi trăirilor generatoare de dramatism şi tensiuni, creând cu abilitate un fel de miraj al nefericirii implacabile." (Dicţionarul general al literaturii române, Academia Română).

"Invitaţie la vals" este un roman de introspecţie socio-psihologică, de scanare a dimensiunii sufleteşti a celor doi tineri, Mihaela Deleanu şi Tudor Petrican. Romanul arată cu degetul mentalităţi, crize de orgoliu, răzbunări pe viaţă care conduc la moarte. "Încă de la cea mai fragedă vârstă, o pornire irezistibilă mă împingea să părăsesc iubitele după ce le făcusem cele mai fierbinţi jurăminte. Simţeam în asta o voluptate vecină cu nebunia, care nu se poate traduce în cuvinte. La fel am procedat şi cu Mihaela. Cine mă îndemnase să îi trimit acea scrisoare de despărţire?", ni se dezvăluie Tudor Petrican. Tonul patetic al cărţii este căutat şi voit, pentru ca povestea tristă a celor doi să impresioneze, să ardă conştiinţe, să scrijelească memorii.  Mihaela şi Tudor sunt fiecare în parte bogaţi de trăire şi expansiune sufletească.  Se iubesc dar nu pot să poarte raniţa grea a iubirii, nu ştiu să-şi arate sentimentele, nu ştiu să se bucure. Par programaţi pe autodistrugere. Combustia interioară este prea puternică şi îşi conţine explozia. Orgoliul este un demon parşiv care induce false reprezentări ale demnităţii, astfel că cei doi îşi zdrobesc povestea de dragoste pentru a salva aparenţele. Ar fi putut fi fericiţi, ar fi putut trăi o iubire desăvârşită.

"Dragostea ca şi valsul îţi cer să te smulgi de la pământ, să te laşi pradă ritmului obsedant...", spune eroina. În alchimia romanului se aude muzica. Viaţa se scrie dansând. "Atâtea Mihaele citadine suferă... din cauza ticăloşiei atâtor Petricani. Mihail Drumeş a redat, aşadar vieţii ce e al ei, în lucrarea sa. El nu numai că trăieşte, gândeşte şi simte în inima epocii actuale, dar din nenumăratele drame şi conflicte, a ales ceea ce este mai profund uman, o temă de un omenesc şi de un patetic deosebit", scria un cronicar al acelor timpuri, Teodor Scarlat, în "Gazeta ţării".
  
Mihaela şi Tudor ies învinşi din încleştarea iubirii lor. Se îndrăgostesc paroxistic, reciproc, apoi el o părăseşte pentru a reveni spăşit şi o cere în căsătorie, ea cedează greu, el o domină. Se căsătoresc, se despart, fiecare se însoţeşte cu altcineva. El îi dăruieşte ei o casă, ca în povestea reală. Pentru ca în final, să fie storşi unul de absenţa celuilalt. Să nu mai poată înainta în viaţa ca o moarte lentă şi sigură. Ea se sinucide după ce îi spune într-o ultimă scrisoare: "Îţi las şi partea mea de fericire, de care destinul m-a lipsit. Rămâi cu bine, Dor!". Iar el îi răspunde, salvându-şi iubirea în veşnicie : "Aşteaptă-mă că vin, Aimee... Nu te las singură!".