Destinul cireşarilor nu s-a încheiat o dată cu jocurile în reţea

Cel care nu citeşte cărţile potrivite fiecărui anotimp al tinereţii pierde totul

Unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dramaturgie, Horia Gârbea, este un veşnic îndrăgostit de lumea "cavalerilor florii de cireş". Despre Constantin Chiriţă şi despre "Cireşarii", cel mai iubit roman pentru adolescenţi care s-a scris vreodată în lite­ra­tura română, am stat de vorbă cu Horia Gârbea, prefaţatorul ediţiei care apare astăzi în colecţia BPT.


● Cine mai are nevoie azi de Ci­re­şari? Ce şanse mai au "cavalerii florii de cireş" în epoca jocurilor pe calculator?
● Experimentul "Cireşarii" a izbutit în epoca în care a fost creat, dar o car­te bună pentru copii rămâne o car­te bună vreme de secole, mai ales dacă o citesc şi adulţii. Faptul că azi este cu totul imposibil ca un adolescent să coboare mile întregi, pe o plută, pe Mississippi nu anulează nicicum farmecul poveştii lui Huckleberry Finn. Oricare dintre noi ar renunţa la confortul urban pentru a le repeta experienţa. Destinul ci­re­şa­rilor nu s-a încheiat o dată cu jo­cu­rile în reţea. Mai degrabă un programator iscusit ar scoate bani creând un joc în care consumatorul să devină "cireşar" şi să
pornească într-o aventură speologică ori pe urmele "Fetei în alb".

Întrebat de mine, în faţa unor rafturi cu cărţi pentru copii, ispititoare prin diversitate, ce carte şi-ar dori, fiul meu (3 ani şi jumătate) mi-a răs­puns răspicat: "O carte cu monştri!". Cărţile "cu monştri" pot captiva co­piii şi tinerii, constituie o alternativă pe care libertatea se cuvine să le-o ofere. Dar eroismul şi binele structural, victoria asupra naturii pot­riv­ni­ce şi rezolvarea enigmelor sunt proprii oricărui om, mai ales tinerilor.


● Vă amintiţi prima dumneavoastră întâlnire cu "Cireşarii"?
● Sigur, n-o pot uita. Aveam 10 ani. Am citit la început volumele 2, 3 şi 5, luate de la un anticariat de buna mea mătuşă. Le-a găsit aşa, desperecheate. Când eram în clasa a V-a a apărut din nou seria completă, în ediţie re­vă­zută, şi am împrumutat de la un co­leg volumele 1 şi 4 înainte de a avea eu însumi ediţia respectivă, pe care o păs­trez şi acum. Una tipărită pe hârtie proastă, cu coperta ilustrată de Sabin Bă­laşa, neinspirat în opinia mea.


● Care e scena din "Cireşarii" pe care n-aţi putea s-o uitaţi niciodată?
● Sunt multe scene memorabile. Pe unele îmi făcea plăcere să le recitesc şi mai târziu, în adolescenţă, când aveam lecturi foarte diverse din marea literatură. Şi totuşi, erau zile când aveam poftă să revin la "Ci­re­şa­rii". Îmi amintesc meciul de box al lui Ursu din volumul 1, finalul spectaculos al volumului 3, când cireşarii re­gă­sesc statuetele furate şi Victor le dă cheia misterului la ultimul rând al cărţii. Scena mea favorită rămâne des­ci­frarea de Ursu şi Victor a ma­nuscrisului care-i va face să des­co­pere calea spre castelul "Fetei în alb". Trebuie să recunoaştem: au­to­rul a avut momente de mare ingeniozitate.


● Care a fost secretul succesului pe care romanul l-a avut în epocă?
● Nici un roman pentru copii şi tineret nu se poate compara, la noi, ca audienţă şi forţă de fascinaţie cu "Cireşarii". Constantin Chiriţă a avut ideea magistrală - a şi reuşit să o rea­li­zeze - de a nu face compromisuri politice şi nici propagandă în "Ci­re­şa­rii". "Cavalerii florii de cireş" nu au probleme ideologice. Personajele secundare, unele excelent por­tre­ti­za­te, sunt de asemeni "ale zilelor noastre", pozitive. Cireşarii, lipsiţi, prin voinţa autorului, de idei politice clare, despre care nu aflăm nici măcar dacă sunt membri în organizaţiile inevitabile de pionieri şi utecişti, au totuşi o idee care convenea şi cititorilor, şi supraveghetorilor ideologici ai vremii: binele. Ei "se implică", mo­ti­va­ţia lor e tocmai nobleţea binelui gratuit. Toţi răspândesc în jur căldură şi duioşie.

Autorul a avut apoi inteligenţa de a nu ocoli ivirea atracţiei erotice, dar şi de a trata subiectul în limita de­pli­nei pudori şi castităţi, în caz contrar des­tinul cărţilor fiind expus unei cenzuri care nu cunoştea menajamente. Constantin Chiriţă a izbutit să fie credibil fără a şarja renunţarea la iu­bire de dragul unui "scop mai înalt". Ci­re­şarii sunt veşnic îndrăgostiţi, ceea ce-i face simpatici. Un alt secret pe care autorul "Ci­re­şarilor" l-a intuit este acela al conturării unei echipe. Ci­re­şarii ac­ţi­o­nează într-o direcţie unică, fiind însă diverşi. Iar cititorul îşi poate selecta fa­vo­ritul sau favoriţii în funcţie de propria personalitate.


● "Cireşarii" este doar un roman pentru copii? Sau, mai bine spus, în ce cheie/chei poate fi citit de un ochi adult?
● "Cireşarii" este un roman pentru o anumită vârstă a copilăriei.  Poate fi citit cu plăcere şi de un adult prin prisma părţii lui de thriller, prin interesul oricărui cititor pentru mister. Sau pentru a descoperi procedeele prin care autorul îşi cucereşte publicul. Dar, sigur, ceea ce-i va face pe adulţi să recitească toate volumele este nostalgia copilăriei pe care o avem cu toţii.


● Ce loc ocupă (sau ar trebui să ocupe) Constantin Chiriţă şi romanul "Cireşarii" în literatura română?
● În peisajul literar dezolant al epo­cii comuniste, cititorii care ieşeau din co­pilăria mică nu găseau decât două ope­re autohtone care le puteau sti­mu­la imaginaţia şi dorinţa de identificare cu eroi exemplari. Acestea au fost "Toate pânzele sus"  de Radu Tu­doran (1954) şi "Cireşarii" de Con­stantin Chiriţă.

Practic, nu există nici un român născut sub comunism care să ignore aceste două cărţi. Celor do­uă capete de serie li se adaugă, la ma­re distanţă, "Operaţiunea Hercule" de Ovidiu Zotta şi "Racheta Albă" de Ludovic Roman. În fine, putem ci­ta povesti­rile, puţine, ale lui Mircea Sântimbreanu din "Recreaţia mare".

Mai straniu mi se pare că în cei 20 de ani de libertate nu s-a scris nici o carte pentru copii şi tineret care să se apropie măcar de valoarea şi popu­la­ri­tatea "Cireşarilor". Competiţia pentru egalarea acestui ciclu de romane rămâne deschisă şi aş dori să particip eu însumi la ea.


● Ce fel era omul care a scris "Cireşarii"?
● Nu l-am cunoscut pe Constantin Chiriţă decât din evocările colegilor. Se pare că era un om blând pe care succesul uriaş al "Cireşarilor" (a fost şi unul financiar) şi ascensiunea importantă în rândul breslei nu îl schimbaseră. Mulţi şi-l amintesc ca pe un coleg exemplar. Era probabil un om şi un tată bun. Şi-a mitizat cei trei copii, făcând din ei personaje me­morabile.


● Ce pierde cine nu citeşte nici­odată "Cireşarii"?
● Nu cred că sunt mulţi cititori de la noi care să nu fi parcurs aceste romane. Ele constituie, ca şi poveştile lui Creangă sau, la altă vârstă, marile romane de aventuri ori cele ale SF-ului clasic, praguri obligatorii în accesul unui tânăr la literatură.  

Lectura "Cireşarilor" şi a altor cărţi, pe pa­li­e­rele de vârstă cuvenite, educă şi do­cu­mentează asupra a ceea ce sunt li­te­ratura şi rostul ei în lume. Cel care nu citeşte "Cireşarii" pierde o experienţă plăcută şi folositoare. Cel care nu citeşte mai nimic din cărţile potri­vite fiecărui anotimp al tinereţii pier­de totul - şansa de a se apropia de li­te­ra­tură dintr-o perspectivă adecvată, benefică vieţii sale.
Mai importantă decât în­tâm­plările din "Ci­re­şarii" este pledoaria lor impli­cită pentru experienţa fascinantă a lecturii.