“Domnul Eminescu, cine suntem?”

Atunci când vorbeşte despre Eminescu face să se cutremure săli întregi. În urmă cu ceva vreme, în spectacolul "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu" de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a interpretat rolul celui despre care îi place să spună că, înainte de a fi poet, este o conştiinţă. Despre minunea de a-l avea pe Eminescu, am stat de vorbă cu actorul Dan Puric...

Jurnalul Naţional: Cine e pentru dumneavoastră Eminescu?

Dan Puric: Eminescu cred că face parte din minunea de a fi român. Atât. Pentru că, în mod normal, logic, n-am fi avut şansa să avem o asemenea minune. Noi trebuia să fim nişte marginali, nişte supravieţuitori ai istoriei. El este un pisc. Ce a ieşit fără o pregătire istorică. E şi jenant să te gândeşti că Eminescu s-a sincronizat la cultura europeană. Eminescu nu s-a sincronizat. Eminescu tractează la nivel universal.

Numai dacă ne gândim la faptul că noi n-am avut limba română până la el. Limba română s-a născut în splendoarea ei ca limbă literară prin Eminescu şi prin biserică. Până la el, limba română era săracă. Şi dintr-odată ea cunoaşte o explozie extraordinară, o taină. Eminescu parcă ne-a şi blestemat la intraductibilitate. Un sublim blestem. El nu poate trăi decât în spaţiul românesc. Numai pe verticală.

 

A fost o conştiinţă
Cât de greu sau cât de uşor v-a fost să vă întâlniţi cu Eminescu în dumneavoastră înşivă atunci când l-aţi interpretat în "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!"?

Nu mi-a fost greu deloc. Mai mult m-a încurcat regizorul. Dar textul era foarte bun şi mi-aduc aminte de-o indicaţie "regizorală" pe care mi-a dat-o fostul secretar literar de la Botoşani, dl Glăvan, Dumnezeu să-l odihnească! Eu eram stagiar la Botoşani şi mi-a zis: "Mă, Eminescu a fost şi poet". Şi eu m-am revoltat. "Cum adică a fost şi poet?" "Da, mă, că înainte de toate a fost o conştiinţă." Şi atunci mi-am dat seama ce adevăr fantastic a spus. A fost conştiinţa cea mai lucidă. Şi de-acolo izvorăşte şi jurnalistul, şi filosoful, şi eseistul, şi politologul, şi poetul.

De-asta el nu e iertat de cei de astăzi. De-asta a fost reinterpretat critic în "spaţiul dilematic". Eminescu trebuia doborât. El e o certitudine a neamului. Au vrut să-i facă lui Eminescu o haină mică, modestă. Dar rezistenţa lui Eminescu este în poporul român... Într-un fel, Eminescu a devenit o dragoste de catacombă.

 

Cum e Eminescu contemporan cu noi?

Dureros? E ca o rană deschisă. Îmi vine să spun despre Eminescu ce a spus Blaise Pascal despre Iisus. Că Iisus va rămâne în agonie până la sfârşitul lumii. Şi Eminescu va rămâne în agonie până la sfârşitul acestui neam. E tragic. Un strigăt tragic. Nici nu ştii cum să califici atitudinea intelectualităţii de la noi vizavi de Eminescu.

Profanare de mormânt... Profanare de memorie. Impotenţă sufletească. Nimeni nu zice să cazi în genunchi. Eminescu a fost şi el un om, dar ce OM! Cioran zicea că şi Buddha ar fi gelos pe biografia lui... Eminescu, spune Ţuţea, e sumă lirică de voievozi. Şi, parafrazându-l, aş putea să zic că e sumă lirică de îndrăgostiţi tragic. Parcă toţi îndrăgostiţii lumii s-au strâns în el. "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi... Ca să pot muri liniştit pe mine mie redă-mă!" Mai dă-mi aşa un poem în literatura universală... Şi Shakespeare păleşte. Nici Hamlet nu e... iar Romeo e un adolescent.

Când se va putea traduce acest vers - "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" - lumea va fi mântuită. De ce crezi că Mircea Eliade spunea că, dacă poporul român ar dispărea şi ar rămâne o singură carte a lui Eminescu, o să se ştie cine a fost neamul ăsta?! Pe Eminescu îl iubeşti. Ce să faci, n-ai nici o şansă...

 

A fost 15 ianuarie... Cum vi se pare că se desfăşoară sărbătorirea lui Eminescu în fiecare an la 15 ianuarie?

E de Haloween... Nu-i nimic autentic. Ca-n toată România de astăzi. E o făcătură. Unul dintre "criticii" importanţi ai României de astăzi a zis că Eminescu ar trebui pus la Antipa. Da, dom'le, eu vreau să fie Eminescu pus la Antipa şi eu o să fiu paznicul lui. Comunismul a dat rezultate... Pesemne că dacă trăia prin '47 murea la Aiud sau la Piteşti în chinuri groaznice.

Ăştia nici nu ştiu să sărbătorească. Ştiu numai să insulte. Dar ei, nu poporul român... În inima poporului român, Eminescu este tainic şi trăieşte.

 

Au existat mai multe teorii despre moartea lui Eminescu...

Eu am avut această revelaţie, pe drum, când eram la Botoşani, că a fost asasinat. I-a deranjat. Atunci, ca şi acum. Şi acum îl asasinează în continuu. Aproape nici nu aş intra într-o căutare detectivistă. E clar că a luat-o în răspăr cu veacul, cum zice Sf. Apostol Pavel: "Şi nu vă potriviţi chipului acestui veac...". El a vrut o Românie... Conştiinţa românească se trage toată din Eminescu. A început prin a fi sufleorul Teatrului Naţional şi a terminat prin a fi sufleorul conştiinţei naţionale.

 

Eminescu s-a îndrăgostit
În colecţia "Biblioteca pentru toţi" apare mâine un volum cu poeziile lui Eminescu. Cine mai are astăzi nevoie de Eminescu?

Eu. Şi ca mine, mulţi alţii. Când avea fiu-meu vreo 8 ani şi-i citeam din "Scrisoarea III" mi-a zis: "Vai, tata, parcă e o simfonie...". E nevoie. Scoateţi cartea că notează Dumnezeu! Şi sufletul lui de
dincolo.

 

Dacă l-aţi întâlni pe Eminescu, ce l-aţi întreba sau ce i-aţi spune?

Am avut odată un vis tulburător. Se făcea că mergeam printr-o catacombă. Şi treceam prin toată istoria poporului român. M-am întâlnit cu daci care se duceau să lupte, cu oameni care plecau la Rovine, la Mărăşeşti... Şi la un moment dat era un om căruia îi vedeam spatele. Şi o voce mi-a zis: este Eminescu!

Ştiu că m-am apropiat încet, dar plângând în hohote, şi am zis: "Domnul Eminescu, cine suntem?". Şi m-am trezit. Cutremurător. Ce puteam să-i zic eu lui Eminescu? Se spune că, atunci când se întâlnea cu Veronica Micle, stăteau şi se uitau unul la altul şi plângeau. Ce dragoste a fost între ei! Sigur, zbuciumată. Mulţi au calificat-o pe Veronica Micle ca fiind o prostituată. Nu ştiau ce este în sufletul ei. Dar această prostituată a luat o doză de arsenic mai mare după ce a murit Eminescu! Atâta tot. Cel mai bine, dacă vrei să afli despre Eminescu, nu citeşti biografiile, citeşti Slavici, două pagini...

Cu el a spart ceapa la Viena. El l-a învăţat pe Slavici să vorbească româneşte şi Slavici în două pagini povesteşte de acel Eminescu. Ce râs sănătos avea... Era de un optimism extraordinar. Şi spune: "Şi dintr-odată Eminescu n-a mai râs. Tăcea. Se îndrăgostise de Veronica Micle". Te cutremuri când Eminescu s-a îndrăgostit! E esenţă de îndrăgostiţi. El nu s-a atins de Veronica până n-a murit Micle, bătrânul. Ce-o fi fost acolo, ce tragedii, ce spasme...

 

"Nu credeam să-nvăţ..."
Dacă ar fi să opriţi timpul în loc cu un vers de Eminescu, spuneţi-mi care ar fi acela?

Un vers? "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată". Este versul care marchează ontologic tot poporul român. Este cel mai ortodox vers. L-am întrebat pe părintele Atanasie, Dumnezeu să-l odihnească! "Părinte, ce făceaţi dumneavoastră în puşcărie? Ce mai gândeaţi când vedeaţi cum vă chinuiesc colegii, cum îi torturează bestial, când vă băteau... De ce mai trăiaţi?" Şi mi-a zis: "Dan Puric, un singur lucru am învăţat în puşcărie: cum să murim!". Şi atunci îl vedeai pe părintele Atanasie cum se uneşte cu Eminescu: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată". Eminescu este copilul cel mai frumos al poporului român.