Duiliu Zamfirescu: personaj şi personaje

Cine spune "Duiliu Zamfirescu" spune, imediat, şi "Tănase Scatiu"! În conştiinţa comună, personajul care a rămas "tipul arendaşului lacom de câştig şi grosolan" a pus în umbră nu doar alte personaje ale ciclului Comăneştenilor, dar şi pe cel al unui personaj de-a dreptul uimitor şi despre care circulă, încă, numeroase prejudecăţi.

Numele său este: Duiliu Zamfirescu! Un personaj care şi-a luat această deviză de conduită: "Romanul, în loc să-l scriu, îl fac!". "E, din păcate - observă criticul Ioan Adam în remarcabila sa "Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu", - un roman comportamentist ce lasă puţine indicii din care să se deducă psihologia protagonistului".

Altfel spus, ar fi mai bine să alegem între "personaj" şi "personaje", luând în sprijin vorbele inegalabilului autor de biografii "cu cheie", Andre Maurois: "Oricum am fi fost - complicaţi, reticenţi, misterioşi sau pur şi simplu cinstiţi - o armată întreagă de "Personaje" îşi dispută multă vreme dreptul de a ne reprezenta."

Legenda impopularului. Primul personaj, a cărui imagine a devenit un loc comun, îndelung bătătorit, este "impopularul Duiliu Zamfirescu". Despre o "legendă a impopularului" Duiliu Zamfirescu s-a vorbit şi se va mai vorbi, încă, iar principalul vinovat pentru trăinicia acestei legende - în bună parte întemeiată, rămâne însuşi Duiliu Zamfirescu.

Adică tocmai cel care îşi diagnostichează conduita în termeni categorici: "Romanul, în loc să îl scriu, îl fac". Cum "l-a făcut?", prin ce mijloace?, şi, mai ales, cu ce preţ? Aici venim pe un teren alunecos şi abrupt. Nevoia de poză (noi am spune, azi "de imagine") îşi cere şi-şi ia tributul. "Să fie oare vorba de influenţa nefastă a omului Duiliu Zamfirescu despre care mărturiile celor care l-au cunoscut conservă imaginea unui individ teatral şi înţepat, condescendent şi seniorial?", se mai întreabă Ioan Adam în "Introducerea" sa. Şi răspunde: "Nu-i exclus".

Ceea ce Duiliu Zamfirescu numea, pompos, "sentimentul pudic de estetică imanentă" va primi o sancţiune teribilă, tocmai din tabăra celor pe care credea că a reuşit să îi convingă sau, măcar, să îi domine cu superbie.
În felul său, Duiliu Zamfirescu este un cumulard de porecle şi de epitete care mai de care mai puţin măgulitoare.

Lui Ibrăileanu îi displăceau "manierele, morga, antiţărănismul şi antidemocratismul" personajului, iar lui Ilarie Chendi, acelaşi personaj "îi mirosea a ciocoism literar". Cât despre partea lui Titu Maiorescu, ce să mai vorbim, ştiute fiind întortocheatele lor relaţii?!

G. Călinescu îi face, în "Istoria literaturii române", un portret vitriolant, dublat de o drastică amendare a opiniilor favorabile asupra operei: "Unii socotesc pe Duiliu Zamfirescu un mare romancier, ceea ce este o exagerare. Ca prozator, Duiliu Zamfirescu e cu mult inferior lui Caragiale, ca romancier mai puţin consistent decât Slavici, în Mara. Însă, în fineţea unor analize, în crearea atmosferei mondene, în sobrietatea stilistică, în intuiţiile legate de tehnica romanului, el rămâne un strălucit precursor".

Cel mai acid portret al unui Duiliu Zamfirescu, robit de morgă şi plin de ifose nobiliare, i-l face N. Petraşcu, prietenul său de pe vremea tinereţilor, în cartea apărută, în 1929, sub acest titlu scurt şi răspicat: "Duiliu Zamfirescu": "Când îl revăzui, după câţiva ani de despărţire, Duiliu îmi păru schimbat mult. Vârsta de 50 de ani - vârstă critică, când iluziile ne lasă, iar amintirile n-au crescut încă îndestul ca să înlocuiască iluziile - grija familiei, a copiilor făcuse din poetul de odinioară un om pozitiv, în care exigenţele vieţii reale aveau ceva imperativ şi formele vieţii diplomatice un fel de rigiditate".

Portretul continuă în aceeaşi paletă de culori, iar multe dintre datele sale se vor regăsi în portretul din "Istoria..." călinesciană: "În strada Negustori, unde îşi avea locuinţa, îmi ieşi la uşe un fecior în livrea, cu pantaloni scurţi până la genunchi, cu ciorapi şi pantofi negri. Înlăuntru, două, trei piese de recepţie; în grajd, trăsură de casă şi cai de sânge. Vorbind cu el, simţiai continuu preocuparea personalităţii sale. Cu doi-trei pretini era, însă, omul de altădată; în discuţii, însă, era mai intransigent, mai autoritar. Faţă de cealaltă lume, seriozitatea-i trecuse în gravitate, privirea îi era voluntară, surâsul dispărut aproape".




Şi, mai departe: "Când intrau copiii lui acasă, le punea întrebări în franţuzeşte ca: «Avez-vous vu M-me Sturdza? Etes-vous allez aujord'hui chez les Negruzzi?». Când se întorcea de la minister, cerea numaidecât cărţile de vizită depuse la el, le cerceta cu atenţie, părea impresionat de numele ce le întâmpină în ele".

ÎNTRE DUILĂ ŞI MATEIU
Care să fi fost motivele care l-au făcut pe Caragiale să îl abordeze pe fercheşul şi impozantul Duiliu Zamfiresc în poarta Ministerului de Externe, cu apelativul mai mult brutal decât familiar: "Ce mai faci, mă, Duilă?". Relatând cu năduf întâmplarea, Duiliu Zamfirescu însuşi va pune totul pe seama unor nenorociri care îl loviseră pe Nenea Iancu:

"Era aşa o trivială desnădăjduire în bietul om, încât mi-am zis, haiti, a sburat păsărica şi a rămas numai cloşcăria!". Nu este singura oară când autorul "Vieţii la ţară" va vorbi cu dispreţ despre Caragiale. "Tot văd pe dl Negulescu că mă pune într-o supă cu Slavici şi Caragiale. Eu nu am nimic comun cu aceşti domni. (...) Caragiale e superior lui Slavici, dar nici el nu se leagă de mine prin nimic."

În ce îl priveşte pe Caragiale, lucrurile sunt mult mai simple. Prin feluritele cercuri pe care le frecventa, îl întâlnise, nu o dată, pe acest personaj al cărui snobism fusese demult luat la ochi. Unde mai pui că avea şi el, Caragiale, acasă un asemenea ins cu pretenţii, pe fiul său natural, Mateiu. Aşa încât, apelativul: "Ce mai faci, mă, Duilă?" nu este decât varianta concentrată a drasticei puneri la punct a ifoselor aristocratice ale lui Mateiu, căruia îi arată moalele capului: "Uite, a rămas aici urma tavei cu plăcinte pe care au purtat-o strămoşii noştri".

Îi apropie, măcar la prima vedere, pe Mateiu şi pe Duiliu, plăcerea pentru fast, pentru etichetă şi pentru ceremonial. Într-un cuvânt pentru "imagine". Ei vor să apară şi vor ca această aparenţă - poză elaborată şi îndelung studiată - să le fie cultivată, respectată. În definitiv, poza, aparenţa, au pentru fiecare dintre cele două personaje, o funcţie compensatorie. Ele pun o distanţă între personaje şi restul lumii.

Îi separă, însă, pe cei doi câteva amănunte ce ţin de plasarea lor în ierarhia instituţiilor vremii. Duiliu Zamfirescu se găseşte la un palier înalt - diplomat, academician, om politic, pe când Mateiu Caragiale - la un nivel ceva mai modest: şef de cabinet al unui ministru, şef de birou al presei pentru străinătate şi şef al presei din Ministerul de Interne. În fine, fiecare dintre ei se căsătoreşte cu o femeie din lumea bună, dar şi de data asta sunt nişte diferenţe.

Mateiu se căsătoreşte cu Marica Sion, fiica cea mare a scriitorului George Sion, mult mai în vârstă decât el, dar şi proprietară a unui domeniu la Fundulea-Ilfov. Duiliu Zamfirescu va lua de soţie pe Henriette Allievi, fiica senatorului şi directorului general al Băncii Generale din Roma, Antonio Allievi, "o persoană brună, cu pleoapele puţin lăsate, îmbrăcată simplu, în negru, şi vorbind încet şi rar ca într-un vis" - cum o descrie N. Petraşcu după ce o întâlnise prin 1896, adică la şase ani după mariaj.




ALT PERSONAJ - ACELAŞI DUILIU ZAMFIRESCU?
Cu trecerea timpului, au fost (re)aduse în discuţie documente care pun în lumină un alt personaj Duiliu Zamfirescu. Mult diferit de "aristocratul" şi de "impopularul" Duiliu Zamfirescu. Acest personaj dovedeşte o judecată politică şi o fineţe a viziunii diplomatice cu totul alături de prejudecăţile bine pecetluite în conştiinţa publică. De pildă, în 1907, la scurtă vreme după întoarcerea în ţară, la capătul unui îndelung stagiu diplomatic, Duiliu Zamfirescu se vede pus în faţa revoltei ţărăneşti.

Surprinzător, el nu va mai lua "poza" boierului paternalist, ci va merge, înotând în zăpada care-i ajungea până la brâu, ca să îi sfătuiască pe ţărani "la cuminţenie". Fapt interpretat de unii ca fiind un gest de transformare într-un "om nou", într-un burghez care, intuind că vremea latifundiilor a trecut, se gândeşte ca să îndrume "energia poporană" spre alte ocupaţii, cum ar fi industria şi comerţul.

Peste încă doi ani, în 1909, în discursul de recepţie "Poporanismul în literatură", Duiliu Zamfirescu cere statului să trimită la sate "maiştri şi ateliere", oferind celor doritori de muncă "posibilitatea de a se îmbogăţi". Cum s-ar spune, Duiliu Zamfirescu era un cooperatist avant la lettre, dacă ţinem seama de faptul că textul-manifest al lui Ion Mihalache "ţărănism şi naţionalism", va apărea abia în deceniul al patrulea!

De o reală, ba chiar frapantă actualitate, sunt însă consideraţiile diplomatului asupra mersului politicii în vremea când cursul vieţii sale se apropia de sfârşit. Diplomatul cu o impresionantă carieră şi longevitate, nu ezită să scrie, curajos şi lucid, despre aparenta generozitate a marilor puteri faţă de destinele României: "La graniţele noastre, cataclismul bântuie cu furie. Două din împărăţiile ce ţin sub jugul lor provincii româneşti s-au încăierat şi, în războiul acesta pe moarte sau pe viaţă, fiecare din ele ne cheamă în ajutor, făgăduindu-ne fiecare provincie românească pe care o ţine împărăţia cealaltă".

Pentru a judeca astfel: "Jocul lor e copilăresc. A da ce nu este al tău e o dărnicie ridicolă, mai cu seamă că trebuie să te şi baţi ca să iei darul".

O tulburătoare premoniţie - pentru cine poate şi vrea să priceapă mesajul - aflăm în aceste gânduri care pot reprezenta şi un crez al lui Duiliu Zamfirescu: "Bogăţiile noastre sunt urmărite de lumea civilizată cu un interes mereu crescând şi depinde de noi ca acest interes să nu ia alt caracter decât acela al unei colaborări echilibrate între capitalul străin şi produsele naţionale din care suveranitatea statului să nu iasă ştirbită. Vă conjur să vă strângeţi în jurul codrilor noştri, nu numai pentru a-i exploata, ci şi pentru a-i păstra generaţiilor viitoare, iar solul şi subsolul să vă fie sfânt pentru că acolo, deasupra straturilor de petrol, zac osemintele de două mii de ani ale unui popor care a ştiut să moară, apărându-l...".

Sincer vorbind, abia după ce am recitit aceste pagini, am început să mă întreb dacă Duiliu Zamfirescu (mai) este contemporanul nostru sau rămâne un personaj al unei epoci, el însuşi definitiv depăşit de mersul vremurilor noastre?...