"Fraţii Jderi", o clipă frumoasă

În anul 1974, regizorul Mircea Dră­gan realiza una dintre cele mai fru­moa­se ecranizări din cinema­tografia ro­mânească, romanul "Fraţii Jderi", de Mihail Sadoveanu, avându-l în ro­lul lui Ştefan cel Mare pe Gheor­ghe Cozorici, iar în cel al tânărului Ionuţ Jder pe Sebastian Papaiani. Despre povestea acelui film am stat de vorbă cu actorul Sebastian Papaiani...

● Jurnalul Naţional: Vă amintiţi când l-aţi descoperit pe Sadoveanu?
Sebastian Papaiani: În clasele şcolare. Cred că "Dumbrava mi­nunată" a fost prima întâlnire... Dar se pare că lucrarea asta a lui Sa­do­veanu era prea bună pentru vârsta mea, că nu aveam nervi să citesc o cădere de frunză în vreo patru pagini. Nu e vorba că nu-l iubeam pe Sadoveanu, dar făceam şi eu, ca orice copil, aprecieri... Dacă o frunză cade în patru-cinci pagini, o viaţă trebuie să scrii despre vreo patru frunze... Pe urmă, în adolescenţă, am citit "Fraţii Jderi", era în programa şcolară.


● Şi peste ceva ani aţi jucat rolul prin­cipal în ecranizarea romanului... Cum v-a ales pe dumneavoastră Mir­cea Drăgan pentru rolul lui Io­nuţ?
Păi, eu ştiu?! N-am dat nici o probă, m-a chemat direct să fac probă de costum.

● Şi cum vă amintiţi prima întâl­nire cu rolul lui Ionuţ?
N-am prea vrut să joc personajul ăsta, Jder cel mititel era un copilaş de 18 ani. Iar eu aveam aproape 40 de ani. Până la urmă m-a convins Mircea Drăgan. Mi-a spus: "Eu pe dumneata te vreau". Dar eu mă simţeam prea bătrân pentru personajul ăla. Nu te poţi juca cu personajele aşa... Se chinuieşte actorul, trebuie să facă compoziţie, iar eu la vârsta aia aveam deja doi copii mari, adică doi Jderi mai mici. Dar nu asta a fost important, doar prima zi mi-a fost mai greu, iar până seara am văzut ce am făcut şi am ştiut care e drumul. Am coborât eu spre el, spre Ionuţ, altfel n-ar mai fi fost Jder. Dacă l-aş fi adus spre maturitatea mea, ar fi fost "Papaiani cel bătrânel", nu "Jder cel mititel". A trebuit să mă joc, să fac pe micul copil, în mişcare, în vorbire, în privire, în gest, în mirare, în călărie, în joaca cu calul, pe lângă cal...

● Ce a fost cel mai greu la filmările la "Fraţii Jderi"?
Când filmezi cu animale şi cu copii, actorul este pus într-o situaţie uneori disperată. Câinele nu te ascultă, calul trage de frâu dacă nu eşti învăţat cu el, dacă vede o iapă se ia după ea, intră în grajd, tu cazi de pe cal că te loveşti de cornişa grajdului... Lucrurile astea făcute în aer liber sunt greu de realizat. În birou nu plouă, nu bate vântul, nu fuge pământul de sub casă, dar afară întotdeauna ai surprize. Dar asta e şi partea frumoa­să, când filmezi în aer liber, cu blende... A fost de fapt o distracţie, cu o echipă de actori excelentă... Gheor­ghe Cozorici era Ştefan cel Mare. Era o plăcere să filmezi cu ei, erau oameni care aveau o meserie şi ştiau s-o profeseze. Repetam o dată şi pe urmă filmam. Mircea Drăgan era un regizor calm, blând, n-avea isterii istorice.

● Cât de departe vi s-a părut că a fost viziunea lui asupra textului de cea a lui Sadoveanu?
N-aveai de ce să schimbi poves­tea, că era frumoasă aşa cum a fost întocmită de maestrul Sadoveanu. Şi de data asta nu era "Dumbrava minunată"... De data asta, războiul era în prim-plan. Luptele erau frumoase. Nu aveai decât să faci un scenariu... Dar sigur că niciodată un film nu poate să treacă peste calitatea unui roman care lucrează în timp, în adâncime, în perspectivă. Filmul îţi arată "acum", "azi", "aici".

● Mai e nevoie acum de astfel de dramatizări, precum "Fraţii Jderi", de filme istorice? Mai e loc pentru ele?
Cinematografia noastră nu există. Ştii câte filme se făceau pe an înainte? În jur de 46. Şi acum se fac două pe an. Dar, dacă tot m-ai întrebat, în lu­mea noastră nu mai e loc de dramati­zări ca "Fraţii Jderi", ca să faci aşa ce­va trebuie să ai bani. Iar publicul ac­tual e scârbit de cum e tratată istoria la noi. Dacă plecăm numai de la anul 1989, asta nu e istorie, e o în­scenare...

● Şi în "Fraţii Jderi" cum era tratată istoria? Corect?
Noi vedem totdeauna statul ro­mân de pe vremurile acelea într-o anume imagine... Veneau turcii, îi băteam, veneau tătarii, îi băteam şi pe ei... Noi nu mâncam bătaie nici­odată. Aşa e istoria...

● Sunteţi ironic. Vreţi să spuneţi că istoria nu era chiar aşa...
Nu ştiu cum era. Dar e clar că totul e mai romanţat, mai frumos. Se spune că Ştefan cel Mare a murit de cancer la piciorul drept. Dar asta nu e adevărat. Totul e înfrumuseţat. Istoria n-o scriu masele. E făcută de mase, dar cei care o scriu sunt de fapt oamenii ăia care creează Letopiseţul. Ei stau lângă împărat, lângă rege, lângă preşedinte şi-l întreabă: "Aici cum scriu?". Dar filmul acesta, "Fraţii Jderi", a făcut parte şi face parte din o istorie romanţată a României în partea aceea moldoveană. Pentru mine, totul a fost o joacă. Profesio­nal vorbind. O joacă în sine. Eu nu călărisem până atunci, am învăţat în trei-patru zile, aici, în Bucureşti, la hipodrom.

● Unde s-au petrecut filmările?
Undeva lângă Bacău. M-ai întrebat de ce nu se mai fac filme istorice. Păi, regizorii noştri care fac film acum fac cu patru personaje. Pun aparatul pe trepied într-un loc şi toţi actorii trec prin faţa aparatului... Nu se mai pot face filme ca "Fraţii Jderi". A­tunci militarii veneau aduşi de un colonel sau de un maior, erau aranjaţi în corturi, ca să facă figuraţie. Acuma ce armată să mai vină?

● A ajutat filmul la popularizarea romanului?
Nu, pentru că romanul era popular, el a făcut doar o clipă frumoasă din istoria României.

● Care e cea mai frumoasă imagi­ne pe care v-o amintiţi ca Ionuţ Jder?
Momentul când într-o noapte fugim cu un car să o vedem pe Nasta la ea acasă. Şi atunci când ea îşi dă seama că îl place pe el, pe Ionuţ, nu pe fiul domnitorului. Iar momentul e jenant. Cum? El, ca slugă, să fie iubit în locul stăpânului...

● După experienţa filmărilor la "Fra­ţii Jderi", cum arată lumea lui Şte­fan cel Mare, privită "din int­e­rior"?
Ştefan era "iute la mânie". Scurt. Fe­lul în care era privită moartea e di­ferit. Atunci moartea era o bucurie, era o mândrie pentru un soldat să moa­­ră în luptă... Pe vremea aceea erois­­mul era în floare. Acum nu mai avem porniri de erou. Şi de aici toate lu­crurile încep să se degradeze. Iar na­­ţiunea se transformă într-o populaţie...

● V-ar fi plăcut să trăiţi în lumea lui Ştefan cel Mare?
Nu. De fapt, nu că nu mi-ar fi plăcut. Dar n-am vrut niciodată să fiu altundeva sau altcineva...

● V-am întrebat de filme, acum vă întreb chiar de romanul "Fraţii Jderi". Cui îi e dor şi cine are nevoie de Sadoveanu în lumea noastră?
Cum să nu avem nevoie? Trebuie să avem nevoie! Nu se învaţă litera­tu­ră de pe internet. Internetul e o ci­tire moartă. E ca şi cum ai citi pe cer. Când trece un avion şi scrie acolo "Te iubesc!", "I love you!"... Fumul ăla se duce şi nici nu mai ştii ce a fost scris.