I s-a spus încă de la debutul său, în 1942, că e genial

La finele anilor ’60, poetul Adrian Păunescu a realizat o serie de interviuri cu mari oameni de litere. Iată un interviu-document cu scriitorul Marin Preda, apărut în volumul "Sub semnul întrebării", la Editura Cartea Românească, în anul 1979.

● Adrian Păunescu: Pe dumneavoastră vă cheamă Marin Preda?
● Marin Preda: Da.


● Chiar aşa?
● Da. E numele meu. Nu-i al tatălui meu. E numele mamei.


● Cum v-ar fi chemat, altfel?
● Pe tata îl chema Călăraşu Tudor.


● Trebuia să va numiţi Marin Călăraşu. De ce nu vă numiţi Marin Călăraşu?
● Pentru că tata nu m-a înfiat. Eu port numele din prima căsătorie al mamei. Vezi volumul II din Moromeţii.


● De unde sunteţi?
● Din Siliştea-Gumeşti. Acuma, un inovator i-a zis Siliştea Nouă.


● Până când aţi stat la Siliştea-Gumeşti?
● Până în 1941, când nu m-am mai întors în vacanţă.


● De ce?
● Pentru că aveam impresia că dacă mă întorc n-o să mai pot pleca.
ÎN IARNA LUI '41-'42A FOST FUNCŢIONAR
● Şi unde aţi făcut prima vacanţă liberă?
● La Bucureşti.

● Din ce trăiaţi?
● Trăiam căutând un serviciu. Tata nu mă mai putea ţine. Mi-a spus: "Fă-te şi tu funcţionar!"


● V-aţi făcut?
● Pentru o lună sau două. Nu-mi dau seama, mi-e imposibil să-mi amintesc şi să-nţeleg, cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti... Fapte care parcă n-au nimic comun cu mine... Cineva m-a trimis, de pildă, într-o casă, zicând că acolo o să găsesc ceva. Mi-a deschis o tânără doamnă care m-a tra­tat cu atenţie şi mi-a spus despre ce slujbă era vorba. Îi murise o rudă. Aflase că sunt poet şi voia să-i scriu o poezie pentru cru­cea care urma să se pună pe mormânt.


● Şi aţi scris?
● Nu. Nici n-am încercat.


● Era să debutaţi pe o cruce de mormânt.
● N-aveam unde dormi, era lapoviţă prin tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire, de la Gara de Nord la Gara de Est, toată ziua şi toată noaptea. Nici nu ştiu ce voiam, ce gând mă călăuzea şi de ce nu mă duceam acasă la ţară, unde măcar pentru câtva timp aş fi putut trăi printre ai mei.


● Şi debutul?
● Debutul s-a petrecut cam pe atunci, la ziarul Timpul, unde l-am cunoscut pe Miron Radu Paraschivescu, marele descoperitor de scriitori. Căci dacă, după atâţia ani, el cu acelaşi succes şi cu aceaşi plăcere continuă încă să des­co­pere scriitori români, înseamnă că are într-adevăr o vocaţie, care prin eficacitatea ei poate fi comparată cu a  lui Lovinescu, minus revista pe care Miron nu o are.


● Cum arăta Miron Radu Paraschivescu atunci?
● Tot aşa ca azi. Mergea cu paşii lui ciudaţi, dând impresia că are mereu galoşi în picioare. Mari schimbări nu s-au produs în fizionomia lui, sau, cel puţin, nu le-am observat.


● Ştiu şi eu de ce Miron Paraschivescu este un descoperitor?! Dar sunt curios de ce credeţi dumneavoastră că el este un descoperitor?
● Stai să-ţi spun. Uite în ce constă talentul unui descoperitor. Întâi, e iluzia lui că a dat de un geniu. Copleşit de această descoperire, i-o spune şi o spune şi altora: "E genial". Strigă cu umilinţă: "Îl vedeţi? E un geniu".
ERA, PUR ŞI SIMPLU, MARIN PREDA!
● V-a spus asta?
● Da. E drept că, înainte, i-o spusese şi unuia Dumitru Bărbulescu. Despre acesta zicea că e mai mare. Zicea: "Tu să n-ai pretenţia asta să fii ca Bărbulescu, că nu se poate".


● Nu s-a putut, nu s-a putut.
● În al doilea rând, infirmările nu-l de­ranjează.


● Ba chiar cred că-i plac, pentru că-l lasă singur într-o credinţă. Descoperitorul încă  posedă un adevăr pe care ceilalţi nu-l înţeleg.
● Miron Radu Paraschivescu mi-a corectat prima nuvelă publicată, "Pârlitul", după care au urmat altele.


● Când aţi scris "Calul"?
● Exact. "Calul" şi celelalte. În al treilea rând - anii nu sting pasiunea în Miron Radu Paraschivescu; şi mulţi tineri de azi, Mazilescu, de exemplu, pot să subscrie la această idee. Şi pe lângă toate astea - el ştia să cultive şi relaţiile personale cu scriitorul respectiv. Şi asta n-o făcea în scopul formării unor partide literare - cum fac mulţi - ci proceda exact ca acea eroină a lui Maupassant din Bel-Ami care-l lua pe erou de la rubrica "Câini striviţi" şi nu-l lăsa din mână până nu-l lansa.


● Acesta e Miron Radu Paraschivescu?
● Da. Acesta e.


● Aş adăuga că toate astea le face, fiind, în secret, convins de durata şi de valoa­rea propriei opere. Altfel, nici nu s-ar putea. Dar ce a însemnat pentru dvs. debutul?
● Era în plin război, în 1942, când puteam să dispărem toţi, cu speranţe şi visuri li­terare neîmplinite. Aşa avea s-o păţească mai târziu Tonegaru. Noi toţi însă, Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Preda, Caraion, Stelaru şi alţii am supravieţuit unui dezastru. A urmat o perioadă de răgaz, după care am intrat în deceniul '48-59, a cărui istorie va trebui să fie scrisă cândva.


● Totuşi, m-ar interesa şi debutul dvs. în volum!
● Pe vremea aceea, un debut ca al meu putea încă să fie considerat un debut fericit.


● De ce?
● Pentru că lumea mai ştia ce e un fenomen literar adevărat şi un debut adevărat. Mai târziu, s-a reuşit ca aceste manifestări ale culturii să fie bruiate. N-avea importanţă că toată presa literară şi paginile de literatură din ziare au făcut un cor în care s-au proferat injuriile cele mai grosolane la adresa volumului meu de debut din 1948. Faptul era cu atât mai neconcludent pentru cititor, cu cât nu venise încă perioada marilor credinţe - care se afişau - şi sub descoperirea cărora putea fi făcut aproape un proces medieval scriitorului. Era la început, deci am avut noroc, debutul a fost adevărat.


● Şi după debut?
● După debut am scris o nuvelă şi m-am trezit deodată împreună cu un prieten al meu prins într-o cursă. Reacţia la apariţia acestei încercări - dealtfel nereuşite - poate fi un pretext pentru "amintiri", care n-ar fi numai literare.


● Vă rog să fiţi puţin mai clar!
● Nu. Mai bine să fiu epic! Novicov, care conducea revista Flacăra şi care iniţial se arătase entuziasmat de această lucrare...


● În scris?
● Prin cronicarul său literar...


● Cine?
● Un oarecine. Deci Novicov în înţelegere cu Iosif Chişinevski au făcut un "caz".
În sistemul dogmatic din cultură, nevoia de cazuri e stringentă şi cadrele manifestă chiar un fel de dragoste adevărată pentru victimele lor, când acestea le servesc o interesantă maladie. De altfel, Novicov şi-a manifestat, pe urmă, dragostea asta de tip nou pentru mine într-un fel care mă impresiona, semnându-mi pe stradă sau pe o uşă aprobări de împrumuturi la Fond. Scria, sus, pe o hârtie albă pe care-o scotea din geantă: se aprobă, şi, na, zicea, pune-acolo cât ai nevoie şi du-te la casierie... Revenind la acea nuvelă, ea oferea un astfel de prilej fericit de maladie literară, încât au fost trimişi doi redactori la "Filatura de bumbac" să stea de vorbă cu o muncitoare de acolo, pentru că, poate nu ştii, într-o filatură era localizată acţiunea nuvelei.
Mărturii sacre despre adevărul vieţii
● Cine erau redactorii?
● Nici pe ăştia nu-i mai ţin minte! Dar ştiu - ei înşişi mi-au povestit - că s-au întors cu o declaraţie, făcută tot de ei şi semnată de responsabila culturală de acolo, de la sindicat şi au publicat-o în Flacăra pe prima pagină. Dar asta nu putea face nici o impresie asupra publicului. Era însă o mărturie sacră a adevărului vieţii...


● Înşelat de nuvela dumneavoastră...
● Cam asta era. Pe baza acestei mărturii esteţii trebuiau să tragă concluziile lor, pe care le-au şi tras în toate publicaţiile.
Curând am fost declarat "duşman public" şi predat şi în facultăţi. Ulterior, responsabila aceea a fost şi angajată la Flacăra pe baza succesului obţinut de articolul ei, cum zisei, scris tot de redacţie. Formula era "îmbunătăţirea compoziţiei sociale a redacţiei". De altfel, metoda a fost folosită mai departe: au continuat să scrie articole pe care ea doar le semna; şi pe urmă în şedinţe se ridicau tot ei, în frunte cu Novicov, care şi el ştia de această comedie, şi spuneau că "uite ce progrese se obţin" şi mai spuneau: "Iată ce înseamnă un element sănătos".


● Cum aţi scris dumneavoastră scrieţi Moromeţii? Cum aţi dus până la capăt Moromeţii? Scriaţi în tăcere? Ştia cineva că  scrieţi?
● Cartea asta nu e terminată.


● Cum, nici acum nu e terminată?
● Nu e terminată, deşi ambele volume sunt scrise din prudenţă, în aşa fel încât să poată fi citite împreună şi să pară că nu mai au nevoie de altele. Domn' Păunescu, mi-e în continuare greu să vorbesc despre "Moromeţii".


● Totuşi, vă rog, domnule Preda, răspundeţi-mi; spuneţi-mi ceva!
● Dar de ce te interesează?


● Cum de ce mă interesează? Întâi pentru interviul nostru. Al al doilea rând, pentru că în urmă cu câţiva ani am crezut că această carte nu e cartea care să mulţumească generaţia mea. N-aş zice că neapărat apariţia volumului II mi-a arătat brusc cât sunt de durabile astfel de cărţi - atât de rare -, dar trebuie să spun, totuşi, că volumul II are un rol deosebit, în aceea că a aruncat o lumină vie şi peste primul volum, l-a scos adică din istoria literară - faţă de care generaţiile tinere au adesea o atitudine polemică - şi l-a proiectat în plină actualitate culturală, legându-l de momentul în care şi noi voim, şi, uneori, reuşim să existăm.
● Am mai spus o dată că, în acest roman, nu apare tema povestitorului. Am spus asta înainte de apariţia celui de-al doilea volum. E vorba de tema celui care a scris această istorie, al cărui destin rămâne încă neatins de carte şi care mă obsedează. Atunci va fi împlinit romanul "Moromeţii", când şi destinul povestitorului va fi revelat. Deci iată de ce nu pot vorbi încă de istoria acestei cărţi.


● Vreţi să rămâneţi stăpân al acestei cărţi sau erou al ei? Ce credeţi că va ieşi din asta? Veţi fi absorbit de propria dvs. operă sau ea va rămâne sub tutela dvs.? Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Aici găsim alternativa regizor-actor. Veţi conduce din umbră până la ultima filă Moromeţii sau veţi fi acel corăbier care împinge cu vâslele la un moment dat, ca să meargă corabia, nu în apă, ci chiar în trupul corăbiei?
● Nu, nici vorbă, cartea încă îmi aparţine.

Va urma: Citiţi mâine partea a doua a interviului acordat de Marin Preda lui Adrian Păunescu