Întâlnirea de adio a Moromeţilor

În "Marele singuratic", Marin Preda revine la biografia personajului Niculae Moromete, pe care-l conturase deja de la primul volum al "Moromeţilor", înfăţişându-i tinereţea şi iubirea târzie. Este, până la un punct, un roman recuperativ şi sintetic.

"Roman autobiografic? Întrebat, prozatorul evită să dea un răspuns. Un roman, oricum, în care eroii din «Moromeţii» îşi dau, parcă, o întâlnire de adio într-un epilog în care au loc iubiri profunde şi nefericite, gelozii şi crime dostoievskiene, comentarii morale acute şi pertinente şi analize bune, verosimile, de ordin existenţial. Este domeniul şi stilul în care Preda a excelat totdeauna...", spune criticul Eugen Simion.

Prezentăm pasaje din interviul pe care Marin Preda i l-a acordat lui Constantin Barbu, apărut în revista "Ramuri", anul XVIII, nr. 7. 15 iulie, 1980.

● În romanul "Marele singuratic" apare un poem în proză de un surprinzător lirism: un amurg pe mare văzut de două personaje. "Intrusul" a fost comentat felurit şi abundent. Pretextul a fost o faptă de eroism a unui muncitor din Moldova. Puteţi face referiri la raportul dintre faptul de viaţă şi rezultatul travaliului artistic?

Confirm ipoteza de poem, în sensul că partea finală este legată afectiv de biografia ascunsă a scriitorului. În scrierea "Intrusului" am pornit de la un fapt real. Este vorba de o întâmplare aflată de mine dintr-o scrisoare trimisă "Scânteii tineretului": o fată, Maria, locuia într-o casă a unui tip însurat şi înstărit, violent. Fata pleacă într-un oraş nou, Oneşti. Am încercat să descifrez condiţia femeii prin prisma acestui personaj. Un fapt simplu, dar care m-a stimulat să scriu cartea.

● Puteţi face public motivul polemicii dumneavoastră cu Eugen Barbu?

În viaţa literară apar şi situaţii paradoxale, vorbe care se răspândesc şi pot dura decenii. Dumneavoastră învăţaţi, de pildă, despre răsunătoarea polemică Gherea-Maiorescu. Cercetarea atentă arată că n-a fost vorba de polemică, fiindcă Maiorescu n-a răspuns niciodată. Polemica trebuie să aibă cel puţin două personaje.

Deci nu există nici o polemică între Marin Preda şi Eugen Barbu, care şi-a exprimat de câteva ori aprecieri hazardate la adresa primului, dar acesta n-a răspuns. Din contră, atitudinea primului a fost be-nefică: scriind "Delirul", l-a determinat pe Barbu să scrie "Incognito". Acum, cum l-a scris, îl priveşte.

 

Romanul este epopeea timpurilor moderne
● După "Moromeţii" I, critica v-a considerat dostoievskian.

În "Viaţa ca o pradă" există un pasaj în care arăt ce efect a avut, într-o perioadă, traducerea trunchiată a lui Dostoievski. Prin '48, am vrut să scriu un roman de o factură apropiată, dar a fost un eşec total şi de atunci am terminat cu influenţa. Consider că Tolstoi a exercitat asupra mea o influenţă binefăcătoare.

 

● Cum vă apreciaţi contemporanii prozatori?

Despre colegii mei, cu unele excepţii, părerile mele nu se îndepărtează de cele ale criticii.

 

● Care este rolul prozei scurte în pregătirea romanului? Cum explicaţi preferinţa scriitorului de azi pentru roman, în defavoarea prozei scurte? Ce părere aveţi despre modalităţile noi ale romanului?

Nu-mi amintesc, acum, cine a spus: "Romanul este epopeea timpurilor moderne". Iată de ce publicul crede mai mult în roman decât în proza scurtă: fiindcă consideră că viaţa este mai bine, mai pe larg surprinsă în roman.
Astăzi trăim un moment excesiv de căutare a modalităţilor. (...)

 

● Opera îl modifică pe autor?

Mateiu Caragiale şi-a confecţionat o viziune despre sine. A zis: vreau să fiu un descendent dintr-o viţă nobilă. Şi şi-a făcut blazon. Originea lui era umilă. Dar s-a convins pe sine însuşi că nu e aşa şi apoi a început să scrie, dar nu zugrăvindu-se pe sine, ci cel pe care şi l-a imaginat. Critica trebuie să aibă în vedere întâi şi opera.

 

● Cum vă definiţi în clipa de faţă?

Un erou al meu este întrebat: "Cum rezolvaţi cutare chestiune?". "O rezolv pe parcurs", a răspuns. Şi eu mă definesc pe parcurs.

 

"Niciodată nu l-am putut descifra pe deplin"
Într-un duios "remember", scriitorul Mircea Micu evocă amintirea marelui (şi singuraticului) său prieten, Marin Preda: "Se întâmpla să nu vorbească zile întregi cu nimeni. Aproape de nerecunoscut, cu un aer absent, de somnambul, în asemenea momente răspundea monosilabic la salut, uneori ne privea fără să ne vadă şi toţi înclinam să punem pe seama infatuării sale această atitudine. Un fel de absenţă vecină cu levitaţia... De fapt, nu trufiei sau îngâmfării se datora această absenţă.

De fapt, el nu ieşise încă din lumea sa... nocturnă, era prizonierul altor oameni, al unor personaje numai de el văzute. Încă dialoga cu ele. Îl urmăreau ca un cortegiu nevăzut... Era aparent rece, reţinut, coborât în sine, un singuratic (Marele singuratic!!!), şi totuşi foarte aproape de realitea imediată, extrem de practic şi de o sensibilitate abil mascată. (...) L-am văzut mâncând, înotând în lacul pe vremea aceea limpede, traversând situaţii pe care nu le voi destăinui vreodată.

L-am văzut marcat de duioşii rapid reprimate, dar niciodată nu l-am putut descifra pe deplin. Avea ceva enigmatic, un anume mister blocat cu lacăte greu de deschis...".

 

După-amiezile "Marelui singuratic"...
Într-un interviu acordat scriitorului Florin Mugur la 6 aprilie 1972, Marin Preda se confesa: "În cele 24 de ore, mi se întâmplă să scriu pe perioade lungi, care alternează, fie noaptea, fie în cursul dimineţii. Sau după-amiaza, pe seară. «Marele singuratic», de plidă, a fost scris în după-amiezile de anul trecut.

Veneam, pe la orele şase, la Mogoşoaia şi făceam timp de o oră baie în micul ştrand de lângă castel. Pe urmă, mă urcam în odaia mea, de unde se vedea frumoasa grădină, cu arborii ei bătrâni, îmi făceam o cafea şi lucram timp de două-trei ore. După aceea, luam manuscrisul într-o geantă, mă urcam în maşină şi mă întorceam la Bucureşti. Dimineţile mă simţeam întotdeauna obosit, dar mă duceam la editură.

Uneori, şedinţele de lucru de două-trei ore începeau pe la 11:00 noaptea, şi atunci, la ora trei, plecam cu maşina pe şoseaua pustie dintre Mogoşoaia şi Bucureşti. Luam viteză, ca să ies cât mai repede din singurătatea câmpiei şi a nopţii prin care treceam. Odată era să mor! Mă aflam cu soţia mea şi nu m-am uitat când, ieşind din drumul castelului, am intrat în şoseaua mare. Ea a strigat de două ori. Instinctiv, am accelerat. Din stânga noastră venea, cu o viteză halucinantă, un camion care abia a putut vira, reuşind să nu ne strivească. Acum însă scriu dimineaţa...".