"Ipoteştii înşişi fac parte din trupul meu"

"Fără Eminescu am fi fost mai săraci şi mai altfel"... Dincolo de clişee, ce înseamnă pentru noi, românii, Mihai Eminescu? Răspunde domnul Valentin Coşereanu ­ trupul, sufletul şi creierul Memorialului Centrul Naţional  de Studii "Mihai Eminescu".


● Jurnalul Naţional: "Luceafărul poeziei româneşti", "Şi pentru că toate astea trebuia să poarte un nume, s-au numit simplu Eminescu", "Eminescu să ne judece" etc. etc. Domnule Valentin Coşereanu, ce ne-am fi făcut fără Eminescu?
● Valentin Coşereanu: Toate sintagmele, toate formulele acestea au avut rostul şi acoperirea lor atunci când au fost gândite; şi se cunoaşte, se simte în ele pulsaţia unor judecăţi (dacă nu trăiri!) ­ unele esenţiale ­ venite în urma unor lecturi deloc superficiale din opera poetului. Era cât pe ce să zic poetului naţional, căci Petru Creţia spune în Testamentul unui eminescolog că această formulă este depăşită, a ajuns în desuetudine, dar este adevărată. Şi ne raliem fără nici o rezervă părerii. Ce ne-am fi făcut fără Eminescu? Am fi fost cu încă 100 de ani în urmă. Şi aşa, noi, românii, am fost tot timpul în urma a ceea ce se întâmpla în Europa de-a lungul timpului. Chiar atunci când trăia şi scria Eminescu, simbolismul european era în floare. Când cronicarii noştri scriau cum scriau, operele majore ale Franţei, Angliei şi Rusiei puneau fundamentele culturii universale. Tocmai de aceea trebuie preţuit Eminescu. El a făcut-o, în Epigoni cu poeţi de talie infinit mai joasă ca dânsul, dar fără ei, el n-ar fi ajuns unde a ajuns. Mă întreabă mulţi, mai ales dintre cei tineri şi adeseori obraznici, dar unde a ajuns? În fond, nu este mai mult decât un romantic întârziat. Le voi răspunde cu un vers din Eminescu: Non idem est si duo dicunt idem, adică: Nu este acelaşi lucru când doi oameni spun acelaşi lucru. Să nu uităm apoi că poetul a activat la vremea alfabetului de tranziţie, de la chirilic la cel latin, că regulile nu erau deloc fixate în limbă şi că el a pus bazele limbii române, în general, şi cele ale limbii literare moderne, în special. Că a tradus din Kant, inventând limbajul filozofic al limbii noastre, că a pus bazele publicisticii noastre moderne, că... Dar toate acestea se uită ori nu se ştiu. N-ar trebui uitate! E un mare păcat.


● Jurnalul Naţional: Când aţi conştientizat că destinul dvs. e implacabil legat de cel al "poetului nepereche"?
● Valentin Coşereanu: Nu mi-am propus acest lucru. L-am conştientizat la un moment dat, când am simţit că Eminescu trece şi prin mine datorită slujirii Ipoteştilor. Am conştientizat aceasta după ce am început să scriu despre. A fost nu scopul, ci consecinţa şi m-am bucurat să fie aşa. Destinul unui om nu ţine de voinţa omului. El îţi bate în poartă încă din leagăn. Eu, unul, n-am conştientizat acest lucru decât târziu. Şi acum mă mai îndoiesc, numai că îndoiala mea este de altă natură, spre deosebire de cea a tinereţii: este de natură oarecum filozofică, ceea ce-i cu totul altceva. Eu cred că am ajuns în acest punct datorită credinţei neclintite în opera geniului, dar şi în înveşnicirea Ipoteştilor.


MANUALELE ŞCOLARE L-AU UCIS PE EMINESCU
● Jurnalul Naţional: Clişee, sintagme demonetizate, poate... Altădată, fetele umblau cu poeziile lui Eminescu la purtător, le citeau, le rosteau, le visau... Azi, adolescentele abia dacă au mai auzit de el. Se zice că Eminescu, dacă a murit, a fost "omorât" de manualele şcolare. Dvs. ce părere aveţi?
● Valentin Coşereanu: S-au schimbat timpurile. Nu mă grăbesc să spun că e mai rău sau mai bine. Au trecut şi alţii prin epoci de cumpănă grea, dar Goethe a rămas Goethe, Shakespeare tot Shakespeare, Dostoievski, Dostoievski, iar Leonardo tot Leonardo. Traversăm o epocă nefastă. Lumea nu mai are timp de poezie, dar cu toate astea sunt destui poeţi în România şi am încredere în scrisul lor. Interesul societăţii de consum ­ la care ne-am raliat de curând şi noi ­ este acela de a consuma materialiceşte. Puţini sunt aceia care se dedică scrisului, creaţiei. Interesul cercetării ştiinţifice a luat-o înaintea celuilalt. E bine pentru binele omenirii. Numai că omenirea are imperios nevoie de creativitate. Americanii, prin anii '70, au scos pe uşa din dos ştiinţele umaniste din şcoli, pentru a da întâietate celor tehnice. S-au păcălit amarnic. Omul are nevoie de frumos prin definiţie. Nu ne putem închina doar produsului. Lumea se va schimba. Numai să nu fie prea târziu. Eu, unul, mai sper şi mai cred. Cât priveşte manualele şcolare, aveţi perfectă dreptate: ele l-au ucis pe Eminescu. Poate că sistemul lui Ibrăileanu de a adânci, pe parcursul unui ciclu de învăţământ, doar patru mari autori ­ clasicii, adică ­, este mult mai bun decât de a face de toate şi nimic, după modelul stalinist al înmagazinării a cât mai multe. Non multa sed multum ar trebui să ne fie deviza de la care să nu facem niciodată rabat. Lumea vestică a intrat în acest ritm. Copiii lor pleacă acasă cu lecţia gata învăţată. Ai noştri n-au timp de odihnă, căci li se dă acasă un morman de exerciţii. Când să mai citească?


● Jurnalul Naţional: Care este şansa unui tânăr din vremurile tulburi pe care le trăim de a-i plăcea Eminescu? Omul de litere Dan C. Mihăilescu propunea, ca singură ieşire din locurile comune care-l privesc pe Eminescu, "lectura virgină"...
● Valentin Coşereanu: Formula lui Dan C. Mihăilescu este ideală. Are curăţenie de spirit şi de judecată matură, adâncă şi dreaptă. Nu e obligatoriu ca toţi oamenii să ştie de Eminescu, dar şcolarii ar trebui să ştie în mare ce-i cu el, căci este reprezentativ. De adâncit, în sensul formulei lui Dan C. Mihăilescu, ar trebui să-l adâncească doar cei aleşi s-o facă, cei cu chemare, cei care au tragere de inimă pentru opera eminesciană. Pentru întregul ei. Din păcate, se scriu atâtea gogomănii despre, încât stai şi te întrebi dacă aceşti neaveniţi n-ar trebui să fie "separaţi" de restul societăţii; fuga de idei, cărţi scrise din alte cărţi, fără să se apeleze la documente de arhivă, doctorate împărţite în două sau chiar în trei şi apoi publicate de sine stătător pentru a mai trece un grad didactic, autori bezmetici care scriu cu orice preţ pentru a-şi vedea numele pe-o carte, nu pentru a rezolva ceva, ceva de care ar fi trebuit să fie preocupaţi şi să adâncească o viaţă! Nimic din toate acestea. Toate curentele noi ale artisticităţii, dacă s-au întors împotriva celor de dinaintea lor, au pus ceva consistent şi nou în loc. Şi-au recreat locul lor. Dacă, fără să ştii autorul, decât, poate, cu totul superficial, îl "dărâmi" cu argumente deşănţate, rupte de context fără a pune nimic în loc, atunci nu faci altceva decât să-ţi sapi cu mâna ta groapa care te va înghiţi cu atâta lăcomie, încât, contrar voinţei tale, vei adăuga la numărul atâtor alţi anonimi. Şi pe bună dreptate. N-ar face mai bine dacă, aşa cum se spune în popor, ar face un copil, ar sădi un pom sau ar construi o fântână pentru a potoli setea atâtor alţi oameni?


"VREAU SĂ FIU ÎNMORMÂNTAT SUB O ALEE DE AICI"
● Jurnalul Naţional: În vorbe sărace, dar de duh, ce a însemnat, prin timp, aceasta pentru dvs., trecând prin memorabilul episod numit Constantin Noica? De ce ar prefera un român oarecare o vizită în lăcaşul pe care cu onor îl conduceţi, în locul unei întâlniri fructuoase de afaceri sau al unei descinderi într-un club?
● Valentin Coşereanu: Memorialul de la Ipoteşti, dar şi Ipoteştii înşişi fac parte din trupul meu. E greu de explicat. Cert este că voi lăsa prin testament să fiu înmormântat sub o alee din incintă; cu cât mă vor "călca mai mulţi în picioare", cu atât voi fi mai bucuros şi mai mulţumit, în tihna de dincolo, că este vizitat, că trezeşte interesul. Până atunci, am credinţa că vor mai adăuga şi alţii, după mine, la ceea ce este, pentru a împlini acest loc despre care Eminescu spunea că este ţerâna unde zace ce a avut mai scump în lume. Cât despre Constantin Noica, sunt mulţumit şi bucuros că la Ipoteşti s-a împlinit visul încremenit al facsimilării manuscriselor eminesciene. Acum a făcut-o Academia Română, sub îngrijirea academicianului Eugen Simion şi cea tehnică a graficianului Mircia Dumitrescu, în condiţii grafice şi tehnice impecabile. A fost, după propria mărturisire a filozofului, unul dintre cele cinci mari obiective ale vieţii sale. S-a împlinit acasă la Eminescu, aşa cum ultimul articol al lui Noica a fost publicat în România literară cu un titlu onorant pentru noi: La Ipoteşti. Ce aş vrea mai mult? Şi de ce să prefere un român vizita la Memorial în detrimentul unui bar? E simplu: barurile sunt mai toate asemănătoare între ele; ca Memorialul nu există nici un alt muzeu în ţară. Unde se mai găsesc, adunate la un loc ­ şi ce loc! ­, o Bibliotecă Naţională de Poezie (nu există nici în Capitală), o casă memorială, un muzeu nou, un amfiteatru în aer liber, un muzeu etnografic pe specific local, o biserică a familiei poetului, datând de pe la 1680, o altă biserică construită în amintirea poetului, vile de cazare pentru toţi cei care vor să poposească ori să studieze în bibliotecă, pentru cei care, peste zi, vor să vadă lacul şi să se plimbe prin Codrii Baisei, atât de îndrăgiţi de Eminescu? Unde?


● Jurnalul Naţional: Întâmplător sau nu, interviul nostru are loc exact la 15 ianuarie. Să-i facem un cadou în formă de semnul întrebării... Pe vremea lui Ceauşescu era foarte clar de ce nu se publicau fragmente din publicistica lui Eminescu. Dar azi, când e atât de actuală, de ce pare că nu interesează pe nimeni?
● Valentin Coşereanu: E delicat şi este mult de răspuns la această întrebare. Invit cititorii dumneavoastră să vină la Ipoteşti, în vizită la Memorial, să stăm câteva zile şi nopţi în fondul documentar al bibliotecii, apoi să lămurim aceste lucruri. În orice caz, mă doare inima că se întâmplă aşa. Spre deosebire de alte naţii, care ştiu să-şi cinstească marii oameni, necum geniile, înfiinţând catedre de profil, fundaţii şi institute care să adâncească şi să dea publicităţii operele acestora, noi abia aducem la zi bibliografia, după atâtea piedici puse editării operelor complete. E, probabil, ghinionul acestei naţii, care pare una fără destin. Sau, în orice caz, cu unul întârziat. Să mă înşel, oare? M-aş bucura homeric să fie aşa.