King sau lupta divinităţii cu răul

Recent, pe piaţa românească a apărut un nou roman al său, "Pistolarul", primul din saga "Turnul întunecat". Apariţia editorială intervine la aceeaşi editură, Nemira, care i-a publicat până acum celelalte opere: "Apocalipsa", "Cimitirul animalelor", "Christine", "Mobilul", "Salem's Lot", "Carrie","Misery", "Shining", "Duma Key" etc.În exclusivitate pentru România vă prezentăm un interviu pe care King l-a dat publicaţiei Castle Rock News.

Jurnalul Naţional: Pistolarul a văzut lumina tiparului întâia dată în 1982 , într-o ediţie limitată, însă a trebuit să aştepte până în toamna anului 1988 pentru a fi lansat într-o ediţie de masă...

Stephen King: Motivele au fost, la drept vorbind, două. În primul rând, nu credeam că va dori cineva să-l citească. Nu semăna deloc cu celelalte cărţi ale mele. Primul volum nu avea acea fundamentare solidă în lumea noastră, în realitate; aducea mai mult cu un fantasy în genul lui Tolkien, despre o lume îndepărtată. Al doilea motiv - nu era terminat, nu era complet. Era o lucrare trunchiată. Exista între coperte, avea o logică anume, însă erau multe lucruri pe care nu le tratam şi care aveau loc înainte de momentul la care începe acţiunea în carte, printre care şi următoarele întrebări fundamentale: Despre ce este vorba în povestea aceasta? Ce este turnul acesta? De ce trebuie protagonistul să ajungă la el?

Problema dumnezeirii

Ce înseamnă să creezi o lume nouă?

E amuzant să te joci cu o lume în care misticismul şi minunile sunt la ordinea zilei. Mă interesa să dau naştere unei lumi credibile în care să existe magie. Unul dintre avantajele genului fantasy este acela că-ţi permite să creezi genul acesta de lume. Dacă vorbim despre stafii sau demoni sau chiar despre farfurii zburătoare în lumea noastră, prima reacţie normală este scepticismul. Dar dacă inventezi o lume cu totul nouă, una fictivă, cititorii sau oamenii care iau parte la crearea acelei lumi spun: "Foarte bine. Să existe conform propriilor ei legi". Asta e minunat. "Pistolarul" ia ca de la sine înţeleasă prezenţa demonului-vorbitor. E un element care trebuie folosit. Crede cu tărie că unele case sunt malefice şi că trebuie să te fereşti de ele, şi toate celelalte lucruri, aşa încât şi noi credem toate acestea. În vreme ce, în lumea de zi cu zi, dacă secretara mea ar intra acum în magazie şi ar spune: "Stafia aia afurisită a generalului Webber s-a întors din nou", n-aş putea să-i răspund pur şi simplu: "Ei, asta e, mă duc să arunc peste ea nişte praf magic şi-o să dispară". Am privi-o cu toţii descumpăniţi şi prima reacţie ar fi să ne spunem că e dusă cu pluta. Şi asta nu doar pentru că a văzut o stafie, ci pentru că a crezut fără reţineri în existenţa ei.

Saga Turnul Întunecat are multe conotaţii religioase şi apelează la multe imagini biblice, mult mai multe decât orice altă scriere a lui King.

Mă interesează foarte mult problema dumnezeirii, religia şi viaţa de apoi, etica, morala şi rolul pe care toate acestea le joacă, în ce măsură Dumnezeu şi diavolul există doar în noi şi în ce măsură sunt, de fapt, entităţi exterioare nouă. Mai presus de orice, mă interesează ideea binelui şi a răului, dacă există sau nu independent de noi forţe ale binelui şi forţe ale răului. Cred că binele şi răul sunt concepte intrinsece sufletului omenesc, dar deoarece am crescut într-o casă cu vederi religioase stricte sunt înclinat să atribui aceste concepte simbolurilor ce ţin de Dumnezeu şi acelora care ţin de Diavol. Şi asta se reflectă în cărţile mele. M-a marcat puternic ceva ce a spus C.S. Lewis despre trilogia Stăpânul Inelelor a lui Tolkien: "Priceperea cu care Tolkien a înfăţişat binele e întrecută doar de priceperea cu care a înfăţişat răul". Cred că afirmaţia aceasta este adevărată şi cred că tuturor ne vine mai uşor să înţelegem răul, deoarece este un concept simplu, în vreme ce binele are mai multe niveluri şi mai multe faţete. Am încercat întotdeauna să pun în contrast această lumină albă, puternică a bunătăţii sau, dacă vreţi, a divinităţii cu răul.

Vă consideraţi un scriitor romantic?

Cred în toate lucrurile acelea siropoase, romantice: copiii sunt buni, binele biruieşte răul, e mai bine să fii iubit şi să fii pierdut iubirea decât să nu o fi avut niciodată. Văd în lumea din jurul nostru multe manifestări ale acestui aşa-numit "ideal romantic". Toate înseninează lumea pe care o vedem în jurul nostru. Dacă pot găsi o rază de lumină care-mi înseninează ziua, nu vreau să-mi trăiesc viaţa în mohoreala care se vede acum pe geam.

Iubirea e mai puternică decât ura. Şi probabil că şi mai inventivă. Iubirea e un sentiment mult mai complex decât ura, care nu poate decât să te facă să strângi pumnii, să mijeşti ochii şi să spui: "Te urăsc". Ura este un sentiment foarte periculos şi are un efect dăunător specific: te anesteziază.

Rezerva de bunăvoinţă

Câteva vorbe despre viitor?

Sunt încredinţat că rasa umană are o rezervă uriaşă de bunăvoinţă, spune el, şi asupra acestui lucru vreau să mă aplec în celelalte cărţi ale seriei. Dacă n-am dispune de atâta bunăvoinţă, ne-am fi distrus reciproc la zece ani după terminarea celui de-al doilea război mondial. Ţara aceasta a trecut printr-o perioadă, cred că în anii '30, când oamenii credeau că ţesătura societăţii se va rupe de-a dreptul şi că bunăvoinţa şi fraternitatea nu vor rezista. Sentimentul de iubire faţă de aproapele tău este însă un lucru atât de comun, încât nu vorbim aproape niciodată despre el; ne concentrăm asupra altor lucruri. El există pur şi simplu, ne împresoară, aşa încât presupun că-l luăm de-a gata.

Dacă lucrurile continuă în direcţia de acum, cred că vom ajunge la o lume în care oameni degeneraţi se vor închina pompelor de benzină. Toate personajele din Pistolarul par să ridice din umeri şi să spună: "Ei, lumea a mers mai departe". Dar ideea este că dacă nimeni nu încearcă să împiedice lumea să meargă mai departe în această direcţie, inerţia ne va rezolva rând pe rând toate "problemele". Balenele vor dispărea, la fel şi stratul de ozon. Vom degenera într-atât, încât tehnologica va continua să înregistreze progrese, dar nu va mai exista deloc simţul moralităţii care să o ţină în frâu, de parcă aparatele ne-ar putea rezolva cumva toate problemele.