Labiş, un destin în bătaia puştii

Capodopera lui Nicolae Labiş, poemul care ne înfăţişează unul dintre cei mai autentici şi mai sensibili poeţi ai literaturii române, conţine în titlu cuvântul "moarte". Tragismul morţii este emblematic şi pentru destinul lui Labiş. "Moartea căprioarei" văzută prin ochii unui copil topeşte în retorta scriiturii jale, ucidere, sânge, milă sfâşietoare şi neputinţă. Moartea poetului Nicolae Labiş la 21 de ani dospeşte disperare şi înfruntă legende.

Tatăl poetului, Eugen Labiş, îi mărturisea lui Geo Bogza: "Era în vara lui 1945; abia mă întorsesem din război, iar copiii din refugiu. Vânam, ca să le potolesc foamea. Atunci îl luasem şi pe băiat cu mine. Seara, pe la nouă fără un sfert, căprioara a venit în bătaia puştii. De fapt, era un căprior, dar el a scris ca despre o căprioară. Rămăsese cu ochii larg deschişi...".

Copilul Nicolae a văzut ceea ce ar fi vrut să creadă că nu există. Tragica experienţă a rănit iremediabil o sensibilitate ieşită din comun, dar s-a răsfrânt peste aproape un deceniu într-o creaţie care a cutremurat lumea poeziei, autori, interpreţi, critici şi cititori deopotrivă. Partida de vânătoare devine sacrilegiu, potolirea foamei plăteşte preţul iniţierii. Un hohot stins în cuvinte sparge timpanele văzduhului: "Sticlea în ochii umezi ceva nelămurit/ Ştiam că va muri şi c-o s-o doară" (...) "Iar datina şi mila sânt deşarte/ Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte". (...) "De pe frigare tata scoate-n unghii/ Inima căprioarei şi rărunchii." Faima lui Nicolae Labiş, şi în vremea vieţii sale, a fost uriaşă. Combustia poeziei sale era receptată şi atunci, în anii '50, ca fiind miraculoasă, gravă, viguroasă.

COPILĂRIA LUI NICOLAE
Nicolae Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935 în satul Poiana Mărului, comuna Mălini, care în prezent aparţine judeţului Suceava. Străbunica sa, Zamfira Blendea (bunica mamei sale, Ana-Profira), era înrudită cu Ştefan a Petrei Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Eugen Labiş, tatăl poetului, era fiu de brigadier silvic - ceea ce explică preocuparea pentru vânătoare - şi a fost învăţător. În timpul celui de-al doilea război mondial s-au refugiat în comuna Mihăileşti, lângă Câmpulung Muscel. În 1945, întreaga familie a revenit la Mălini. Şi-au găsit casa devastată, cu uşile şi ferestrele smulse, iar pereţii inscripţionaţi nemţeşte. "Noaptea, intra vulpea şi ne lua cloşca de pe ouă tocmai când era să scoată pui!" Sătenii le-au dat alte ouă şi o găină ce a devenit cloşcă. Neluţu (aşa i se spunea lui Nicolae în copilărie) a botezat puii cu numele celor care le-au dăruit ouăle... Treburi importante de copil. Familia Labiş a ridicat o locuinţă nouă, care este astăzi Casa Memorială "Nicolae Labiş". Să le fi spus cineva atunci, după ce traversaseră seceta, foamea, războiul, ce construcţie durabilă aveau să ridice şi că, de fapt, construiau un muzeu!

Tânărul Labiş a urmat cursurile Liceului "Nicolae Gane" din Fălticeni, continuate la şcoala medie "Mihail Sadoveanu" din Iaşi. A debutat cu poezia "Fii dârz şi luptă, Nicolae!" în revista Iaşiul nou.

KISELEFF 10. ŞCOALA DE SCRIITORI
Un deziderat bizar, o idee fixă a regimului comunist, a fost înfiinţarea "Şcolii de literatură", care avea menirea de a transforma oamenii muncii de la oraşe şi sate în scriitori cu diplomă. Vast program! Edificatoare şi memorabilă rămâne replica lui Mihail Sadoveanu, invitat de onoare la festivitatea deschiderii cursurilor: "Care dintre domniile voastre intră scriitor va ieşi scriitor!". Şcoala era organizată, bineînţeles, pe model sovietic. În volumul-document "Kiseleff 10. Şcoala de scriitori", autorul Marin Ioniţă, coleg cu Labiş, rememorează epoca: "Ştiu că a fost un examen de admitere, dar nu-mi amintesc deloc de el. Poate că n-a fost vorba decât de o simplă formalitate. Important era dosarul. Să ai autobiografie sănătoasă şi recomandări ţepene. De fapt, nu candida cine avea interesul şi pofta să o facă. Toţi candidaţii erau recrutaţi, recomandaţi, trimişi. Cu mult înaintea noastră, au sosit dosarele, ca să mai fie verificate încă o dată şi aici, cu toate că fuseseră toate strecurate prin destule filtre". În orice caz, acţiunea se petrecerea într-un palat cu marmură şi candelabre de cristal, aşezat la Şosea, acolo unde forfotise cândva protipendada "micului Paris". Istoria e cinică, ironică şi râde uneori de timpul ce trece...

În septembrie 1952, în urma unui examen de admitere, Nicolae Labiş este admis la "Şcoala de literatură". Probabil, nu s-a gândit că prin Bucureşti trec tramvaie care deraiează destine şi rămân în Istoria Literaturii... Prezenţa unui poet de talentul lui Labiş, crescut la şcoala convingerilor comuniste, a fost o binefacere pentru regim, ca atare, a fost omagiat cum se cuvine de critica literară. I-a fost recunoscută valoarea, deşi Labiş nu a scris nici o poezie cu dedicaţie către Lenin sau Stalin. În 1953, i s-au imputat "abateri de la morala şi disciplina şcolii", pentru că lectura cărţi "retrograde", sancţionate de autorităţi. Labiş era însă preţuit de Sadoveanu şi era incontestabil liderul generaţiei sale.

MIRACULOS ŞI DE NEATINS
"Nu-l iubeam - eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins." Mărturisirea îi aparţine lui Nichita Stănescu şi este continuată cu amintirea în care, în amfiteatrul Facultăţii de Filologie, Nicolae Labiş a fost invitat să recite "Moartea căprioarei": "Cred că nu numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării. Într-un vers în care spunea că îşi şterge mâinile în sânge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui şi la bundă, ca şi cum şi mâinile, şi bunda ar fi fost pline de sânge". (Nichita Stănescu, "Amintiri din prezent", Ed. Sport-Turism, 1985)

Nichita era de părere că Labiş purta bundă ca o sfidare la adresa oraşului. Scrie că atunci ar fi dat orice pe lume să fi fost el autorul acelei poezii şi că nu putea crede că se poate scrie o poezie mai frumoasă decât "Moartea căprioarei". Apoi, "Îngerul blond" se întoarce şi zice: "A venit toamna, când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor şi un dor de Nicolae Labiş mă cuprinde; şi din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roşu, mai mult. Cine ştie? Dacă i-o fi sete şi va veni să îl bea?".

ÎN ZIG-ZAG, CĂTRE PASĂREA CU CLONŢ DE RUBIN
Când a împlinit 20 de ani, Labiş a sărbătorit singur, într-o cameră de hotel, impersonală şi rece. Înfrigurata sa luciditate a celebrat clipa printr-un poem: "De ce să mint, prietenii mei nu-s,/ Dar vuiet la fereastră dă târcoale.../ Închipuirea-mi numai v-a adus/ Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ dau un ospăţ - am douăzeci de ani". Aşa se întâmplă unor poeţi, să aibă mulţi prieteni, dar să nu ştie niciodată care sunt aceia... Când a împlinit 21 de ani, Labiş se afla în locuinţa lui Lucian Raicu şi a soţiei sale, Sonia Larian, care l-au descris pe poetul acelei seri ca fiind "resemnat şi senin, având aerul că îşi ia rămas bun, absolut inexplicabil". O sticlă de Cotnari acompania sensurile şi liniştea din sufletul poetului.

A fost odată în decembrie 1956. Bucureştiul, care nu mai putea să petreacă, dormea netulburat. Străzile erau pustii, amorţite de ger, lămpi palide clipeau rătăciţilor nocturni. Dimineaţa se înşuruba în noaptea ce tocmai trecea. După o ofrandă generoasă depusă pe altarul lui Bachus, prin cârciumi, fără noimă, cu dansatoarea Maria Polevoi, o existenţă de numai 21 de ani traversează pentru ultima dată strada. În zig-zag (declara un martor) către un refugiu de tramvai. Într-un poem al său, Labiş îşi invita o iubită, posibil imaginară: "Să dansăm, tremurând, să dansăm/ Ca şi cum i-am greşi cuiva, să dansăm...".

Cineva a răspuns invitaţiei sale.

Cum e numit un tramvai capabil să zdrobească un poet? Prietenul său bun, Aurel Covaci, sosit imediat după accident la spital, a transcris, la rugămintea lui Labiş, următorul epitaf: "Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărnă/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă...".

"Nicolae Labiş se odihnea într-un chip bizar: cheltuind fără noimă cantitatea de energie ce-l mai putea scoate de sub apăsarea unor amare melancolii. (...) Labiş avea conştiinţa propriei valori într-un grad atât de înalt, încât îşi ştia locul şi greutatea în cultura timpului şi îşi dispreţuia prea mult, virtual, virtualii judecători, spre a crede în posibilitatea de a se lăsa învins de imundele lor viclenii. Avea conştiinţa luptătorului înzestrat şi loial, pentru care nu exista la capătul drumului decât biruinţa." (Gheorghe Tomozei, "... Urmele poetului Labiş", Ed. Sport-Turism, 1985). A biruit, desigur, dar birul a fost însăşi viaţa sa. Aşa i-o fi fost scris, ca viaţa să îi semene cu poezia. Năvalnică, cumplită, intensă. "Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea.../ Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!/ Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!/ Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc." Aşa scria un poet pe când nu împlinise 20 de ani. Probabil că acum îşi doreşte doar să nu fie uitat şi să ne hrănim minţile şi sufletele (re)citindu-i poemele. Chiar dacă, pe alocuri, nu se poate decât plângând.