Literatură, psihologie şi viaţă...

Autorul unor construcţii epice monumentale, romancier, nuvelist şi dramaturg, Liviu Rebreanu este unul dintre ctitorii istoriei literaturii române. Şi-a câştigat statutul de întâiul mare prozator modern, o dată cu apariţia şi receptarea critică a romanului "Ion" în 1920.

Investigaţia psihologică, realismul şi obiectivitatea scriiturii, capacitatea de a construi personaje memorabile i-au asigurat lui Liviu Rebreanu un loc binemeritat în conştiinţa publicului cititor şi l-au situat între cei mai prestigioşi scriitori ai literaturii române.

S-a născut în 1885, în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud. A fost bursierul unei Academii militare din Budapesta, dar, iniţial, a dorit să devină medic. Într-o convorbire cu Felix Aderca, publicată în Adevărul literar şi artistic(1926), Rebreanu îşi aminteşte: "Ofiţer n-am simţit că voi fi... Eu eram scriitor. Am scris şi publicat nenumărate nuvele în ungureşte şi nemţeşte şi am scris poate o sută de piese de teatru. Ori de câte ori vedeam un spectacol, scriam şi eu o piesă. Întoarcerea spre literatura şi cultura română s-a făcut aproape fără să îmi dau seama. A fost poate ceva care n-a întrebat raţiunea".

În romanele sale de referinţă - "Ion", "Răscoala", "Pădurea spânzuraţilor" -, destinele individuale, cu sfâşierea lor sufletească dusă până la ultimele consecinţe, sunt îngemănate cu problemele naţionale şi sociale, cu contextul istoric căruia îi aparţin. Existenţa şi evoluţia personajelor sunt în fatidică interdependenţă cu legile impuse ale mecanismului social. Aspiraţia către fericire este dezarmată de istoria care constrânge. De aici dramatismul şi acuitatea scriiturii lui Rebreanu.

În timp ce acumula date şi elabora structura romanului "Pădurea spânzuraţilor", Liviu Rebreanu (îşi) explica în însemnările sale de lucru: "Apostol e cetăţean: o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiţă într-o maşinărie mare; omul nu e nimic decât în funcţie de stat. (...)

Pe când statul e ceva fictiv şi întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet şi aspiraţii, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă". Prin aceste observaţii limpezi, concrete, poate fi înţeleasă creaţia romancierului. Rebreanu formulează clar că statul nu cere iubire, ci doar devotament şi disciplină, în vreme ce apartenenţa la un neam presupune afecţiune şi un fel primordial de iubire, cea frăţească.

În cei capabili de asemenea trăiri puternice, esenţializate, se declanşează mecanismul extins al dragostei şi compasiunii pentru întreaga omenire. "Numai într-un eu conştient poate trăi iubirea cea mare, universală - religia viitorului", completează edificator autorul.

La sfârşitul anului 1918, un prieten îi arată lui Liviu Rebreanu o fotografie care înfăţişa o pădure plină de cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia. Fotografia respectivă avea să fie arătată la conferinţa păcii, ca argument demonstrativ al tratamentului aplicat cehilor de conducătorii monarhiei austriece.

"Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuţii similare ar fi suferit şi mulţi români. Mi se povestise că chiar la Bistriţa, deci în ţara mea, au fost spânzuraţi mai mulţi preoţi şi ţărani români bucovineni", avea să mărturisească romancierul. (Biblioteca critică "Liviu Rebreanu", Editura Eminescu, 1987)

Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, student, devenit artilerist în armata austriacă, a ajuns în situaţia de a lupta împotriva românilor. A încercat să dezerteze şi să treacă de partea frontului românesc, dar a fost prins, condamnat şi executat prin ştreang. Asta se întâmplase încă din mai 1917, dar, în vremurile tulburi de atunci, informaţiile circulau cu dificultate. Romancierul, marcat puternic de cele două întâmplări, a început lucrul la "Pădurea spânzuraţilor". I se părea însă că nu găseşte ritmul, tonul, atmosfera dorite, era nemulţumit de încercările sale literare.

Din acea perioadă lasă o mărturisire cutremurătoare: "În vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate, ca nişte degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul. Nu era nimeni şi nimic... Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rândul, insistent - fiindcă sunt, repet, credincios şi superstiţios -, mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost acordată". ("Mărturisiri", Revista Fundaţiilor, 1940)

Până la urmă, la capătul unor dureroase cercetări, Liviu Rebreanu descoperă la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei frontiere, mormântul fratelui spânzurat. A avut puterea să intre şi să cerceteze odaia în care fratele său îşi petrecuse ultimele ceasuri şi din care plecase spre moarte. I-a dezgropat osemintele pentru a le muta dincolo de pârâul care fusese graniţă, aşa cum Emil ceruse.

Liviu Rebreanu i-a împlinit, când a putut, fratelui său ultima dorinţă şi de-abia atunci a putut să scrie liniştit "Pădurea spânzuraţilor". Da, viaţa e mai puternică decât închipuirea şi uneori chiar decât literatura. Dar tocmai această viaţă autentică nu o mai auzim în vacarmul inutil şi fără substanţă al cotidianului.

Considerat primul mare roman psihologic din literatura română, "Pădurea spânzuraţilor" are în centru un tânăr de lângă Năsăud, care se înrolează pe front în primului război mondial. Decorat, avansat la gradul de locotenent, îl condamnă la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh Svoboda, care încercase să dezerteze. În momentul execuţiei lui Svoboda "simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelungea în inimă ca o imputare dureroasă".

Când află motivele pentru care Svoboda încercase să dezerteze, Apostol Bologa este chinuit de remuşcări cumplite. Cu cât îşi caută justificări şi argumente pentru pripa cu care condamnase un om la moarte, obsesia vinovăţiei sale se amplifică. Faţă în faţă cu istoria necruţătoare, Apostol Bologa, român din Transilvania, integrată atunci imperiului austro-ungar, trăieşte experienţe-limită.

Sufletul său, scăpat de sub puterea voinţei, sângerează prin tranşeele de luptă. Lent şi dureros, îl macină şi iubirea pentru unguroaica Ilona. Încearcă el însuşi să dezerteze, să treacă pe teritoriul românesc, dar este prins, condamnat şi spânzurat. Construit din adevărul unor fapte precise, "Pădurea spânzuraţilor" este romanul unui caz de conştiinţă, al unei profunde drame morale. Există un poet, ascuns la umbra modestiei sale, care se întreba într-un vers: "Dacă Iisus ar fi murit în ştreang/ Am fi purtat la gât spânzurători?"...