Maestrul şi discipolul

Marin Preda a fost singurul maestru în viaţă al lui Cezar Ivănescu. Prozatorul îl iubea pe acesta ca un tată, dar îl asculta ca un fiu. Pentru că v-am obişnuit cu amănunte inedite despre marele nostru scriitor, nu vă vom dezamăgi nici de această dată.

Am avut privilegiul să stau, într-o perioadă esenţială a vieţii mele, în preajma celui care, la rândul lui, a stat în preajma lui Marin Preda: poetul Cezar Ivănescu. Am fost, cu alte cuvinte, discipolul celui care a avut un singur maestru în viaţă: pe Marin Preda. Deci, tot ceea ce ştiu cu adevărat despre ce a însemnat marele prozator pentru marele poet este un fel de imagine în oglindă, reflectată în altă oglindă: frânturi de gân­duri sau întâmplări povestite mie de Ce­zar Ivănescu, în împrejurări publice sau intime, întâmplări în care modelul Marin Preda apărea pregnant, dominator chiar.

LECŢIA ZEN
Relaţia lor a fost definitorie pentru modelul perpetuat ulterior de poet către discipolii săi. Şi aici nu era vorba de predarea unor lecţii de creaţie, ci de existenţa unor raporturi speciale, străvechi, pe care societatea modernă le-a pierdut. Ţin minte că, la un moment dat, l-am rugat să mă înveţe şi pe mine câte ceva. Mă refeream la nişte închipuite secrete ale poeziei pe care eu, în naivitatea mea de victimă a unei lumi didactice, mă gândeam că ar putea să mi le împăr­tăşească. A început să râdă zgomotos, amuzat ca de o mare gogomănie: "Să te învăţ eu? Ce să te învăţ? Crezi că pe mine Marin Preda m-a învăţat ceva? Eu te pot trimite să-mi cumperi pâine, sau să-mi aduci o cafea, dar nu să te învăţ. Poţi învăţa singur, dacă simţi că ai ce. Chiar şi din ce-ţi spun eu acum poţi învăţa ceva. Poţi?... Dacă nu, îţi pierzi timpul degeaba pe lângă mine"... Era o lecţie zen pe care, din fericire pentru mine, am înţeles-o.

MOROMETE CEL ADEVĂRAT
E lucru ştiut că prototipul lui Ilie Moromete era tatăl scriitorului, Tudor Călăraşu din Siliştea Gumeşti. Pe mamă o chema Joiţa Preda. S-au întâlnit venind amândoi din văduvie şi nu s-au mai cununat. Tudor avea trei băieţi de la prima soţie, iar Joiţa - două fete. Împreună au mai avut o fată şi doi băieţi. Mo­delul acestei familii se recunoaşte cu uşurinţă în Moromeţii. Cezar Ivănescu mi-a povestit odată o întâmplare ce pare şi ea desprinsă din paginile romanului - pe care i-o povestise Preda: "A venit pe la el, la Bucureşti, Moromete cel adevărat - taică-său, Tudor. Era într-o iarnă, în timpul războiului şi au plecat amândoi să se plimbe prin Bucureşti. La un moment dat, bătrânul a văzut un grup de ţigani bine îmbrăcaţi, cu pălării şi paltoane. Erau nişte ţigani de mătase. Tudor i-a urmărit cu privirea mult timp, cu un zâmbet mucalit pe faţă, abia ţinându-se să nu râdă în hohote. Apoi s-a întors spre Preda: «Auzi, bă, Mărine - zice - , ăştia au impresia că, dacă şi-au pus pălării pe cap, nu se mai vede că sunt ţigani?»"...

PANTOFII GUBAN
O altă întâmplare savuroasă - în care, de data asta, chiar Marin Preda s-a comportat ca un personaj moromeţian - s-a consumat la Timişoara. "Eram cu Mery (Maria Ivănescu, soţia lui Cezar n.n.) şi cu Preda, la o întâlnire cu scriitorii timişoreni - îmi povestea Cezar Ivănescu prin 1990 - dar cum, în astfel de împrejurări, îţi rămâne destul de mult timp la dispoziţie, ne-am dus toţi trei la fabrica de pantofi Guban, să ne cumpărăm ceva de încălţat, direct de la sursă... Eu şi Mery ne-am hotărât repede, dar Marin Preda a probat vreo 30 de perechi. Stătea, se uita la ei, îi punea în picioare, făcea câţiva paşi încălţat... După care îi descălţa şi lua alţii. După vreo două ore, Mery şi-a pierdut răbdarea. A prins un moment când Preda tocmai încălţase o pereche care îl cam strângea şi-i zice: «Haideţi domnu' Preda, că se mai lasă. Sunt de piele, ce naiba!»... «Se lasă, doamna Mery, se lasă - i-a răspuns Preda, în timp ce se descheia la şireturi. Dar pe piciorul cui?». După care a luat din galantar altă pereche."

TATĂ ŞI FIU
Cezar Ivănescu îl iubea pe Marin Preda ca pe un tată. Dar, culmea! - prozatorul îl asculta pe tânărul poet ca un copil. "Deşi Marin Preda era de vârsta tatălui meu, în relaţia asta eu eram prietenul mai bătrân. Toţi scriitorii care îl curtau, bâzâind în jurul lui, erau intrigaţi - şi invidioşi - de atenţia cu care Preda mă asculta şi chiar îmi urma sfaturile." Afecţiunea lui Cezar Ivănescu faţă de maestrul său a fost totală, copleşitoare. Poate chiar excesivă. Această afecţiune venea însă dintr-o recunoştinţă fără margini faţă de cel care avusese curajul să-l scoată la lumină după şapte ani de interdicţie. Căci, din 1968, după ce publicase volumul de debut, "Rod" (eveniment editorial de excepţie, întâmpinat cu elogii de Nicolae Manolescu), graţie cenzurii, Cezar Ivănescu n-a mai avut dreptul să scoată nici o carte. Până în 1975, când a fost descoperit de Marin Preda, care i-a publicat la Cartea Românească volumul "Rod III". A fost un gest natural din partea prozatorului, dar care a lăsat urme de neşters în sufletul poetului hăituit de cenzură. Loialitatea şi recunoştinţa lui au fost atât de puternice şi de evidente, încât Marin Preda - care era totuşi o fire suspicioasă, de ţăran - i s-a abandonat total lui Cezar Ivănescu.

SCRISOAREA ŞI SFATUL
Vă amintiţi, desigur, din interviul pe care ni l-a acordat Alexandru Preda, fiul scriitorului, acel detaliu semnificativ privind teama de moarte pe care o trăia în permanenţă Marin Preda. În 1979, când romanul "Cel mai iubit dintre pă­mân­teni" era spre sfârşite, prozatorul îi trimitea, de la Mogoşoaia, prietenului poet, o scrisoare tulburătoare, pe care, prin 1985, am avut şi eu prilejul s-o citesc: "Dragă Cezar Ivănescu,/ Din motive vechi, ţărăneşti, mă gândesc adesea că, de pildă, un accident de maşină s-ar putea să-mi fie fatal (era să şi fie, în februarie curent) şi atunci îmi vin îngrijorări cu privire la soarta manuscrisului meu «Cel mai iubit dintre pământeni», care a ajuns la 1.000 de pagini. Ştii bine, rudele, oricât de iubitoare, după ce mori, îţi publică ma­nuscrisul şi acceptă orice ingerinţe, tăieturi etc., cum a făcut Fanny Rebreanu cu Jurnalul acestuia (a tăiat din el orice referire la persoana ei). N-aş vrea să pă­ţesc la fel şi te-aş ruga, în caz de ceva, nu neapărat foarte grav, dar care m-ar îm­pie­dica să-mi păzesc acest manuscris, să-l iei asupra dumitale şi să ai grijă de el din toa­te punctele de vedere. Din acest ma­nuscris mai posed două copii la loc sigur, dar nu atât de sigur ca la dumneata şi doam­na Mery care sunteţi oameni tineri (mulţi înainte!). Acele copii sunt confor­me cu originalul, adică sunt corectate de mine, dar nu atât de bine precum copia pe care ţi-o încredinţez. Mersi şi să spe­răm că nu va fi nevoie s-o faci./ Cu prietenie,/ Marin Preda/ Mogoşoaia, 22.IV.1979". Cezar Ivănescu şi-a reproşat mulţi ani (cel puţin până în 1991, cât am avut legături strânse cu el) faptul că n-a fost lângă Preda, la Mogoşoaia, atunci, în seara blestemată de mai 1980. Intrase într-un fel de "grevă" a relaţiei cu maes­trul, indignat şi neputincios în faţa faptului că acesta se lăsa "parazitat" de o droaie de "derbedei", scriitori care-l curtau din interes, alimentându-i slăbiciunile. Parţial, Cezar Ivănescu avea dreptate în această supărare, căci pe Marin Preda chiar aceste slăbiciuni l-au ucis. Dar, într-unul din momentele de amplitudine maximă a personalităţii sale, el i-a dat poetului un sfat care acestuia i-a hotărât destinul literar. Acesta trăia un moment de derută şi nu ştia dacă să rămână scriitor de limbă română sau să emigreze în Franţa. Atunci Preda i-a dat un fabulos sfat moromeţian, pe care - spre nefericirea lui pământească - Cezar Ivănescu l-a urmat: "Monşer, aici eşti pe malul Dâmboviţei, nu al Senei. Trebuie să mai termini cu absoluturile astea, să mai laşi de la dumneata şi să înţelegi exact în ce limbă, în ce cultură şi în ce ţară trăieşti!".