Marele singuratic Marin Preda

Marin Preda a fost un scriitor iubit şi respectat, o autoritate, o conştiinţă, un lider de opinie al vieţii literare. S-a bucurat de recunoaştere şi de consi­deraţia confraţilor scriitori, dar şi de dragostea şi preţuirea publicului cititor. Autorităţile timpului l-au stimat şi i-au recunoscut valoarea.

A fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, din 1968, şi directorul Editurii Cartea  Românească, din 1970. Limba română a asimilat cuvântul "moromeţian". Apariţia unei cărţi noi semnate de Marin Preda devenea o sărbătoare literară. Notorietatea sa a atins apogeul o dată cu ieşirea de sub tipar a romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", la lansarea căruia, sub asaltul numărului impresionant de admiratori, s-au spart vitrinele librăriei.
A fost căsătorit de trei ori, cu Aurora Cornu, Eta Vexler şi Elena Mitea.

Pentru a ni-l închipui şi reprezenta aşa cum a fost, ne vine în ajutor poeta Aurora Cornu, care spune într-un dialog cu Eugen Si­mi­on: "Se poate spune că n-a avut noroc la femei, dintr-un motiv sau altul. Marin era totuşi omul pe care o femeie visează să îl găsească. Era de o inteligenţă fizică pe ca­re foarte puţini bărbaţi o au, era de o in­te­li­genţă sufletească pe care foarte puţini bărbaţi o au. Era un amant perfect, era un soţ excesiv de delicat, însă eu le înţeleg şi pe cele mai rele dintre femeile lui. Era o presiune enormă să stai în preajma lui Marin Preda. Îţi trebuia o presiune egală ca să rezişti la fenomenul Preda". (Aurora Cornu, Eugen Simion, "Scrisori către Aurora", Ed. Albatros, 1998)


S-AU RIDICAT ÎN PICIOARE ŞI AU APLAUDAT FRENETIC
Fenomenul Preda era adesea pătruns de cele mai omeneşti bucurii epicureice. Fostul său şofer de la "Cartea Românească" povesteşte într-o carte de amintiri despre o descindere la Neptun a lui Preda şi a poetului Eugen Jebeleanu. După "primirea la tovarăşul Nicolae Ceauşescu", Preda şi Jebeleanu au mers la Restaurantul "Calul Bălan". Responsabilul localului, aflând că se află acolo doi scriitori despre care învăţase la şcoală, le oferise un separeu. S-a anunţat la microfon că Marin Preda şi Eugen Jebeleanu sunt în restaurant şi toţi cei prezenţi s-au ridicat în picioare şi au aplaudat frenetic. "Meniul a fost foarte bogat şi compus din cele mai alese feluri de mâncăruri şi băuturi fine. După program, lăutarii l-au întrebat pe domnul Preda ce doreşte să i se cânte. Şeful era în bună dispoziţie şi, intrând în joc, le-a cerut să cânte «De la mine la Ploieşti». «De la mine la Ploieşti/ Nu-i departe când iubeşti/ Şi când te mână dragostea/ O iei pe jos cu inima.» Marin Preda i-a răsplătit pe lăutari cum se cuvine." (Savu I. Dumitrescu, "Zece ani alături de Marin Preda", Ed. Cartea Românească, 1985)


ROMANUL FIULUI ŞI-AL TATĂLUI
În lumea moromeţiană, "Marele singuratic" este romanul fiului, al lui Niculae, în care apare neaşteptat şi tatăl, marele personaj Ilie Moromete. El îşi încheiase istoria în volumul doi al "Moromeţilor", dar prezenţa sa devine posibilă prin plasarea peripeţiilor lui Niculae într-un timp anterior morţii tatălui său.

În romanul apărut în 1972, îl regăsim pe Niculae Moromete, retras la o fermă horticolă de lângă Bucureşti, după ce fu­sese exclus din activul de partid. Se re­ca­li­fică, prin munca la seră, în timp ce urmează studiile superioare, apoi devine inginer horticol. Este îndrăgostit de pictoriţa Simina Golea, alături de care face o călătorie în satul lui natal, pentru a-i arăta locurile în care a copilărit.

Femeia cu care trăieşte o frumoasă poveste de dragoste întreabă: "Această lume cu cai care vin cu gâturile spre căruţa familiei, care se pregăteşte de întoarcerea acasă sub un asfinţit scăldat în culori de foc, această lume mai există oare?". Niculae Moromete îi răspunde prin durerea sa: "De foarte curând, ea nu mai există". Romanul interferează două lumi: cea a trecutului, saturat de imagini proprii mentalului şi timpului lui Ilie Moromete, şi cea a prezentului, traversată frumos de iubirea pentru Simina Golea. În acest prezent va cunoaşte literaţi şi artişti plastici, o lume pestriţă şi gălăgioasă care îşi făcea veacul la palatul naţionalizat în care e lesne de recunoscut Palatul Mogoşoaia, devenit casă de odihnă şi creaţie pentru scriitori, loc drag şi frecventat de Marin Preda.

Niculae răspunde provocărilor Siminei şi îşi rememorează traseul existenţial, în povestiri retrospective ce alternează cutremurări lirice, sensuri simbolice, notaţii realiste. "Auzeam bătăi de aripi, ţipete scurte şi ascuţite de animale pe care ziua nu le vedea nimeni şi mai ales auzeam viaţa mare a nopţii... ţârâitul greierilor ne făcea să ne dăm seama cum urcă şi coboară, ca într-un somn viu, răsuflarea pământului." În aceeaşi lume se petrec însă cruzimi monstruoase, povestite fără milă, bătăi, violenţe, scene de cruzime ca aceea în care Marin al lui Ţugurlan îşi ucide câinele. În sufletele primare convieţuiesc sălbăticia şi candoarea, dualitatea extremelor. Niculae vrea să se smulgă cu forţă dintr-o lume a cruzimii şi a nedreptăţii şi spune: "Da, voi întemeia o nouă religie, care să ţină seama de forţele oarbe care pun nu o dată stăpânire pe om şi care să propună altceva decât umilinţa înrobitoare, inacceptabilă pentru mândria firească a unui animal atât de liber şi de viclean cum este omul". El cultivă flori, dar ştie că "nu poate creşte atâtea câte ar avea nevoie lumea".

Într-o paranteză extinsă a poveştii de dragoste dintre Niculae şi Simina este plasată o intrigă poliţistă, asortată cu suspansurile genului. Simina caută sensurile destinului său artistic, pe care i le desco­peră dragostea şi credinţa.

Ea îi spune, la un moment dat, lui Niculae: "Nu credinţa a fost rea, ci faptul că ai fost silit, din pricina unei înfrângeri, s-o părăseşti...".


NU AFIRM, NU NEG, NU ARE IMPORTANŢĂ...
Marin Preda i-a spus lui Florin Mugur: "În «Marele singuratic» e vorba despre nişte întâmplări pe câmp ale lui Niculae Moromete, pe care el i le povesteşte iubitei lui, Simina. Niculae arată cum s-au născut la el sentimentul şi dorinţa de a întemeia o nouă religie. (...) El ştie că există această posibilitate, că profetul poate trece la profeţii. Eu am imaginat pentru eroul meu această taină. Nu spun că este autobiografică, nu afirm, nici nu neg, nu are importanţă...". (Florin Mugur, "Convorbiri cu Marin Preda", Ed. Albatros, 1973).Nu ştim câte taine o fi luat cu el Marin Preda, în anul 1980, când a plecat dintre noi, într-o zi de mai, pe o ploaie torenţială. Avea 58 de ani şi a lăsat în urma lui mulţi oameni singuri. Şi trişti. Un cortegiu ascuns sub umbrele plângea cu lacrimi de ploaie imposibila întoarcere într-o lume de unde a plecat brusc, fără să apuce să-şi ia rămas bun...