Mihail Sadoveanu era un taciturn

Propune tilturi noi de acelaşi autor

Sadoveanu e o personalitate controversată... A făcut pact cu regimul comunist?
Mi-e teamă că da... Nu era chiar un sfânt, el era un înalt demnitar comunist şi unul dintre ginerii lui era în închisoare. El a fost prin structura lui un democrat sau, mai bine zis, un demofil. După cum povesteşte el, se înhăita de când era copil cu toţi derbedeii. Şi l-a înfruntat pe tatăl lui încă din copilărie, şi asta pentru că mama lui era de origine mai joasă. A fost întotdeauna de stânga şi filorus. Aşa că a venit oarecum în chip natu­ral spre regimul comunist. Fiind şi agreat de ruşi şi simpatizând cu naţia rusă, a trecut de partea asta, pentru că avea temeiuri, dar a făcut-o şi din calcul. În 1944, s-a constituit Asociaţia pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică, şi el acolo a ţinut o conferinţă pe care apoi a publicat-o cu titlul "Lumina vine de la răsărit", în care pledează de apropierea de Uniunea Sovietică. Sigur că el nu putea să prevadă ce vor face co­muniştii după ce vor prelua puterea... O fi fost şi naivitate, şi bună-credinţă... Dar altminteri, era un om nemai­po­menit de lacom de bunuri pământeşti. Mi-a povestit cineva din Iaşi că într-o primăvară, când lucra la Copou, Sadoveanu a angajat un ţăran să-i sape grădina, ţăranul a rupt hârleţul şi scriitorul i-a luat căciula. Era un ţăran amărât, şi el nu i-a dat căciula până nu i-a plătit hârleţul. Era lacom de bani, e-adevărat că avea şi familie grea... Cerea onorarii exorbitante. Era foarte acaparator, hulpav... La premiera de la spectacolul cu "Neamul Şoimăreştilor", dramatizat de Mihail Sorbul, se pare că el umbla cu o farfurie cu cozonac şi dădea cu mâna fiecăruia câte o felie. Deci era şi zgârcit şi avea şi accese de răutate, ca într-o zi când se juca cu un câine care se pare că l-a muşcat uşor şi el l-a împuşcat pe loc, deşi era mare iubitor de animale. Povestea Cioculescu cum l-au vizitat odată acasă mai mulţi lideri ai partidului, în frunte cu Gheorghiu-Dej, şi Dej s-a apucat să-i admire panoplia de arme şi s-a oprit la una dintre ele. Soţia lui zice: "Dle preşedinte, ne-aţi face o mare onoare dacă aţi primi-o ca un dar din partea noastră". Şi Sadoveanu, când a auzit, a început să protesteze. Atunci Dej a aşezat-o la loc. Dar a făcut, se pare, şi acte de generozitate, îi ajuta pe scriitorii ajunşi la nenorocire, le trimitea pe ascuns de Crăciun mâncare.

Propune titluri noi pentru colecţia "Biblioteca pentru Toţi"

Cât de actual vi se pare azi Sadoveanu?
Depinde de pe ce poziţie îl pri­veşti, din ce unghi. Nu ştiu încotro merg preferinţele contemporanilor. Depinde dacă e privit din punct de vedere al specialiştilor sau al pu­bli­cului larg... Eu am impresia azi că toată lumea scrie şi nimeni nu mai citeşte. Există o tendinţă în rândul intelectualilor de a dispreţui tot ce e românesc sau de inspiraţie rurală, şi pe Sadoveanu îl consideră complet depăşit. Dar un consumator de artă care n-are prejudecăţi nici estetice, nici ideologice, nici naţionale, nici politice, nici religioase – şi un asemenea consumator mă pretind – nu poate judeca aşa. Ca sensibilitate, eu cred că e tot atât de actual Sadoveanu ca Eminescu, Creangă, Blaga sau Caragiale, dar, mai mult, dintre toţi scriitorii români, cred că cele mai multe consonanţe există între opera lui şi cea a lui Eminescu. Cred că proza lui e pandantul poeziei eminesciene. M-am întrebat mereu ce e un mare scriitor. Eu cred că mare e acel artist care atacă problemele capi­tale, eterne ale omului şi o face la modul adecvat cu mijloacele adecvate acestor probleme. Marele scriitor, fie că scrie în proză sau în teatru sau în versuri, e acela care revelează universalul, eternul, general umanul, în nici un caz condiţia esenţială a va­lorii nu e doar iscusinţa formală, tehnică. Or, în istoria artelor, tocmai aceste fapte de creaţie, care ţin de ineditul expresiei, se bucură de aprecieri, pentru că sunt noi şi iau sensibilitatea prin surprindere. Dar inovaţiile îşi au rolul lor, însă ceea ce e permanent e ceea ce pune fiinţa umană în raport cu eternitatea, cu absolutul, iar Sadoveanu o face. Şi o face întocmai ca Eminescu. Deci Sadoveanu este în proză ceea ce este Eminescu în poezie. Un poet al mişcării materiei cosmice. Opera lui Sadoveanu este o epopee a vieţii universale, un poem al naturii. Pentru Sadoveanu, totul trăieşte, de la om la firul de iarbă. El te pune în faţa marilor miracole ale existenţei. Şi oare nu tocmai asta defineşte specificul naturii umane?

"Fraţii Jderi", centrul creaţiei lui Sadoveanu
Romanul "Fraţii Jderi" e principala lui operă, în orice caz dintre romanele istorice e cel mai amplu şi nu este un altul care să-i fie superior. E un epicentru şi în sensul vizionar. Dacă luăm toate scrierile cu caracter istoric ale lui, vedem că unele evocă perioade de glorie ale Moldovei şi altele perioade de decadenţă. Iar perioada cea mai luminoasă din istoria Moldovei, domnia lui Ştefan cel Mare, se reflectă în "Fraţii Jderi" şi una de mizerie şi suferinţă în "Zodia Cancerului" şi "Vremea Ducăi Vodă". Cel puţin în scrie­rile de inspiraţie istorică, "Fraţii Jderi" e ca un astru în jurul căruia gravitează asemenea sateliţilor celelalte opere. Întrebat el însuşi la care dintre cărţile lui ţine mai mult, a spus "Baltagul", "Zodia Cancerului" şi "Fraţii Jderi". Romanul era printre operele lui preferate... Aşa încât e, dacă nu principala operă sadoveniană, printre cele mai importante capodopere.