O carte la care revii periodic...

Literatura nu-i subiect, nici politologie, nici document sociologic. Ea fundamentează dimensiuni umane în care ne regăsim într-o altă realitate, care are doar aparenţele realităţii. Iată ce crede prozatorul Constantin Stan despre romanul "Moromeţii".

Jurnalul Naţional: Când aţi făcut cunoştinţă cu lumea Moromeţilor şi ce aţi descoperit nou cu fiecare nivel al lecturii, prin timp?

Constantin Stan: Sunt întâmplări probabil înscrise în destin, pentru că altfel nu le găseşti o explicaţie raţională. Eram în clasa a IV-a când am întins mâna, în biblioteca şcolii, după o carte cam groasă şi cam urâţică, în culorile ei galben cu negru, pe care am văzut că scria "Moromeţii". Am citit-o în două nopţi, cu lanterna, sub plapumă, neurmărind cuvinte: cele citite le vedeam, glasurile le auzeam distinct. Mai târziu, doar pe Dostoievski l-am mai citit în acelaşi fel, scufundat în lumea lui, dincolo de cuvinte. La vârsta aceea nu îmi trecea prin cap că voi urma filologia, nu visam să ajung scriitor şi nici măcar nu îmi imaginam că aveam să-l cunosc vreodată pe Marin Preda. Cred că nici nu credeam că există scriitori vii, adică oameni în carne şi oase, cu care să te poţi întâlni pe stradă, să-i vezi şi să-i auzi şi să încerci să ghiceşti pe feţele lor semne scriitoriceşti. Apoi, o bună parte din drumul meu spre şi în literatură a fost marcat de întâlniri cu Marin Preda: mi-am dat licenţa de absolvire a Filologiei cu o lucrare intitulată "Nivele de lectură în opera lui Marin Preda", am fost şi sunt prieten cu nepoţii lui - Sorin şi Marin -, dar şi cu fratele său Saie, l-am cunoscut şi am făcut un revelion la Mogoşoaia cu Marin Preda, am debutat cu romanul "Carapacea" la Cartea Românească, la care era director Marin Preda. La 16 mai 1980, fiul meu împlinea un an şi, înainte de a-i spune lui "la mulţi ani", a sunat telefonul care m-a anunţat că Marin Preda s-a sfârşit în condiţiile ştiute la Mogoşoaia.
"Moromeţii" este cartea la care am revenit periodic, în diverse etape de formare, semn că am simţit nevoia de a mă întoarce la ea spre a regăsi acea plăcere a primei lecturi (şi am găsit-o, şi o găsesc şi-acum), dar şi pentru că ştiam că voi afla şi alte înţelesuri cu fiecare nouă lectură.

Ce motivaţie ar avea un tânăr născut după 1990 să citească "Moromeţii"?

Teoria mai nouă a "databilităţii literaturii" - şi în general a operelor culturale - reprezintă, în opinia mea, o scuză a lipsei lecturii. Cititul nu-i obligatoriu, iar motivaţia lecturii nu poate fi una legată de subiect, pentru că, în sine, literatura nu-i subiect. Cu subiecte dintre cele mai banale, cum ar fi "ea îl iubeşte pe el, el o iubeşte pe ea, dar se opun părinţii", s-au creat opere rezistente în timp. Marile opere au dimensiuni umane perene, în care se regăsesc lectorii oricăror vremuri sau spaţii. În cazul "Moromeţilor", ca de altfel şi în cazul multor altor opere ale literaturii române, se produce reacţia adversă faţă de tot ceea ce este obligativitate. Manualele noastre de literatură, orele de literatură ar trebui să dezvolte gustul pentru lectură. Dacă Rebreanu va tot fi prezentat ca mare romancier pentru că a scris despre răscoala de la 1907 şi despre drama ţăranului din Ardeal fără pământ, apoi sigur că nu-l va mai citi nimeni. Marin Preda zicea mereu: "Dacă vrei să omori un scriitor, bagă-l în manuale".

În ce constă forţa narativă a lui Marin Preda? Multe dintre romanele sale - inclusiv "Moromeţii" - au avut parte de ecranizări reuşite şi datorită impactului vizual şi descriptiv al scriiturii sale.

Filmele făcute după Marin Preda nu sunt filme de acţiune, ci de atmosferă. Forţa narativă a lui Preda este în fapt excepţionala putere de evocare. "Moromeţii" este o evocare. Începe cu o marcă a subiectivităţii - imperfectul este timpul rememorării, al evocării (spune Tudor Vianu în "Arta prozatorilor români") - şi cu o inducere a unui narator: "Timpul părea că are nesfârşită răbdare cu oamenii". Nu e vorba despre timp în sine, ci despre durată, durata fiind încărcătura subiectivă a timpului. Din acest punct de vedere, "Moromeţii" se apropie de un alt mare prozator român, Ion Creangă. Imperfecţiunile de construcţie romaneşti - găsite de unii critici - pleacă de la premisa greşită a unui roman tradiţional. Prima parte a "Moromeţilor"" se petrece între sâmbătă după-amiază şi duminică spre noapte, iar scenele au nu numai autonomie epică, dar ele pot fi şi uşor interşanjabile fără ca asta să dăuneze întregului. Preda rezolvă problema credibilităţii înlănţuirii episoadelor prin alegerea unei duminici speciale: duminica Rusaliilor. Satul, pe de o parte, îşi duce viaţa lui obişnuită de duminică, iar pe de altă parte, întâmpină Căluşul, se pregăteşte de seceriş, are loc serbarea şcolară. Aici, timpul pare că are nesfârşită răbdare, se dilată. Pentru ca în a doua parte să se precipite, nemaiavând decât un singur moment al unei frumuseţi fără timp: plecarea căruţelor satului către câmp, la seceriş.

O lume puternic conturată

Care sunt personajele cel mai bine conturate din roman?

Marin Preda are o excepţională putere de a crea din orice personaj unul memorabil: nedumerirea tâmpă a lui Nilă la exerciţiile de la premilitară, familia Pisică şi înşiratul tutunului, cotorul de măr viermănos cu care Guica momeşte copiii şi-i trage de limbă, Ion al lui Miai - protejatul umil al lui Ţugurlan sunt trasate în câteva tuşe, dar care fac personajele pregnante, imediat vizibile, ţi se impregnează pe retină, în toate simţurile. Ilie Moromete este atât de puternic, pentru că are o lume la fel de puternic conturată în jurul său.

Între "... se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare" şi "timpul nu mai avea răbdare" se derulează "saga" unei familii de ţărani din Câmpia Dunării. Deşi cu valoare documentară, romanul aparţine totuşi beletristicii şi abundă în simboluri...

Literatura nu are valoare de document, ci de simbol. Cine vrea să ştie despre ţăranii din Câmpia Dunării dinaintea celui de-al doilea război mondial să se adreseze documentelor, studiilor agrare, sociologice, politice, presei vremii ş.a.m.d. Zice un critic că Preda e subminat de ideologia comunistă, pentru că nu aşa vorbeau ţăranii despre Maiestatea Sa în poiana fierăriei lui Iocan! Pe mine nu mă interesează în literatură cât de corect politic este un autor, ci câtă credibilitate există în constructul realităţii sale. Ţăranii din Siliştea-Gumeşti, ţăranii lui Preda din Siliştea-Gumeşti sunt absolut credibili când vorbesc despre politică, despre Maiestatea Sa în poiana fierăriei din romanul "Moromeţii". Văd mai degrabă în viziunea distinsului critic un reflex întârziat de proletcultism în judecarea literaturii! Mă văd nevoit să repet: literatura nu-i subiect, literatura nu-i politologie, literatura nu e document sociologic. Ea fundamentează dimensiuni umane în care ne regăsim, ne regăsim într-o altă, nouă realitate, o realitate ficţională, care doar are aparenţele realităţii, care este unică, de neaflat înaintea scrierii sale şi de nerepetat!

Dacă aţi alege o singură scenă reprezentativă pentru întreg romanul, care ar fi aceea şi de ce?

Fără îndoială aş alege scena tăierii salcâmului, comparabilă cu o altă secvenţă la care ţin enorm, din Rebreanu - scena naşterii. Dar nu pentru că este axa romanului, lumea lui Moromete, ci pentru că induce o poveste de dragoste excepţională, de o discreţie pe care tot încerc să o relev. Singura fiinţă care-l înţelege pe Ilie este Catrina. Ea are dimensiunea tragică a prăbuşirii esenţei bărbatului pe care l-a iubit, pe care, poate, îl mai iubeşte. "Aşa de rău am ajuns, Ilie?!", zice Catrina atunci când casele, satul, Ilie însuşi păreau că s-au făcut mai mici. A-l înţelege profund în drama şi metafizica existenţei sale pe cel de lângă tine este singurul semn de iubire. Restul - convenţie şi convenţionalitate socială.

Uliţa Moromeţilor

Viaţa satului a fost o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru Nicolae Grigorescu.

În toate etapele creaţiei sale, lumea rurală a fost o muză care a făcut din el un pictor naţional, aşa cum este perceput de întreaga conştiinţă românească. Lucrarea "Uliţă de sat" (1893-1900), ulei pe lemn, 26,7 x 45 cm, oferă privitorului o perspectivă idilică asupra satului românesc. Două căsuţe de lemn într-o atmosferă senină, dominată de calm şi detaşare. Un colţ de sat unde timpul s-a oprit. Imaginea ne transpune foarte uşor pe o uliţă din Siliştea-Gumeşti, într-o după-amiază liniştită de vară. Lucrarea este expusă la Muzeul Naţional de Artă al României. (Valentina Iancu)