Poetul care a tratat umorul cu seriozitate

Cosmin Ciotloş este unul dintre cei mai apreciaţi oameni de litere din foarte tânăra generaţie. Din 2006, deţine rubrica de cronică literară în revista "România literară". Este semnatarul prefeţei volumului "Balade vesele şi triste", de George Topîrceanu, care apare astăzi în colecţia Biblioteca pentru toţi.

Cosmin Ciotloş: Vorbind în prefaţă despre relaţia complicată dintre un minor (veţi vedea cine poate fi el) şi o majoră (veţi vedea de asemenea cine poate fi ea) am încercat să mă joc un pic cu un vers celebru aparţinându-i chiar lui Topîrceanu. Dar am făcut-o cumva în răspăr, tocmai pentru că nu cred că noţiunile acestea două sunt de vreun folos în literatură.

Critica literară, din câte ştiu, se publică în gazete pe foi normale, nu pe hârtie milimetrică, aşa încât, dacă un scriitor ne place sau ne displace, e o chestiune în primul rând de gust şi de expertiză, nu de calibrare. Autorii se împart în valoroşi şi irelevanţi, nu în mari şi mici. Despre Topîrceanu, ca să revin la el, s-a zis că ar fi fost minor. Iertaţi-mă, dar o astfel de încadrare mie unuia îmi sună a fugă de răspundere. Spui asta despre un autor numai când conştiinţa nu-ţi dă voie să spui că e slab.

Călinescu a intuit excelent sofismul şi a găsit o replică aşa cum numai el putea găsi, analizând universul minor (cu alte cuvinte miniatural) din "Balade..." şi din celelalte volume. A speculat avocăţeşte faptul că o formulare ca aceasta admite recurs şi a câştigat în cele din urmă procesul pe termen lung.

● E departe de a fi în vecinătatea tripletei de aur a poeţilor noştri - mă gândesc la Eminescu, Blaga, Arghezi -, dar nici de inserat printre nume ca Al. Bilciurescu, Dinu Lance ori Eugen Todie nu e. Topîrceanu are, mai mult decât succes de critică, acces la publicul larg. Se studiază-n şcoli, versurile sale-s puse pe muzică, prozodia face ca poeziile sale să fie lesne învăţate pe de rost. Ce-i lipseşte, totuşi, să fie un mare poet ?

Îi lipseşte, ca să răspund ca un critic de modă veche, o relaţie conflictuală cu limbajul. Eminescu, pe care tocmai l-aţi pomenit, a sucit gâtul stilisticii folosind, cel dintâi în poezia română, metafora în înţelesul ei tare. Versul său "Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet" întorcea pur şi simplu pe dos termenii discuţiei, pentru că transforma o viziune de-o concreteţe certă într-una abstractă şi în tot cazul diafană.

Arghezi dădea încă o dată peste cap sintaxa prin nişte formulări care întrerupeau la tot pasul lectura comodă. Câţi nu s-au împiedicat în epocă de acuzativele lui imposibile! Dau un singur exemplu, faimos, din poezia "Prinţul": "Din depărtare, calul că-i nechează,/ Care prin adieri l-a cunoscut." Mai aproape de noi, Nichita Stănescu a fost şi el un astfel de reformator al verbului. Or, din punctul acesta de vedere, Topîrceanu e mai degrabă un protocolar.

El ştie limba de zi cu zi atât de bine încât nu face nici un efort s-o mai înveţe de la capăt, să-i mai strângă sau să-i mai lărgească din şuruburi. Singurele "impertinenţe" pe care şi le permite derivă chiar din impertinenţele morale. Când se enervează şi împunge câte un confrate, când ia de guler din senin câte-o instituţie care nu l-a nominalizat la premiile ei anuale, autorul acesta atât de blând devine parcă în mai mare măsură el însuşi.

● În volumul "Amintiri de la Viaţa românească", M. Sevastos povesteşte că Topîrceanu era un om retras, timid, cu o fire închisă. Totuşi, multe dintre poeziile sale-s pline de umor. Parodiile după creaţiile altor poeţi au făcut casă bună cu autopersiflarea. A vrut să scrie chiar un tratat despre râs, iar problema umorului n-o lua deloc "à la légère", preocupându-se la modul serios de chestiuni considerate neserioase. Ne-ar fi prins bine nouă, românilor, finalizarea proiectului "Problema râsului şi humorul românesc"?

Apropo şi de întrebarea precedentă, ştiţi ce e foarte curios la tratatul acesta? Topîrceanu găsise câteva metode standard, gramaticale aproape, de producere a umorului. O conjuncţie ici, un adverb colo şi gata poanta! "Foarte văduvă", e unul din exemplele pe care le dă. Nu s-a gândit însă că tot aşa, cu forţa, se poate construi şi o imagine poetică. "Nişte zid", scria negru pe alb Arghezi undeva. Între cele două găselniţe, diferenţa de substanţă e minimă.

Numai că dacă unul trage toată spuza pe turta râsului, celălalt e mai eficace şi converteşte totul în tensiune lirică. Prin urmare nu-i exclus ca, finalizat, studiul doct al lui Topîrceanu să fi fost nici mai mult nici mai puţin decât un involuntar "vademecum" de poezie modernă.

● Care sunt primele poezii sau primele versuri care vă vin în minte când spuneţi Topîrceanu?

Când eram încă în clasele primare, am dat peste bijuteria asta de stil insinuant, trimisă de Al. O. Teodoreanu (Păstorel care va să zică) lui Topîrceanu:
"Ai ajuns un tip ridicol,
Fiindcă-ai scris într-un articol,
Mai demult, ca recenzent,
Că un critic mare
N-are
Lecuţică de talent.

Tu, deşi nu l-ai numit,
Toată lumea a ghicit,
Când ai vrut să-i dai la cap,
Că te repezeai la melcu
Cel cu
Ochelari şi cioc de ţap

Ce te legi aşa de el?
Milă nu ţi-a fost defel
Să loveşti o oală spartă?
El, demult scrâşnind din falcă,
Calcă
Tot alăturea de artă.

Când, scriind, de păr se trage,
şi de neputinţă rage,
Caraghiosul tău erou,
Eu l-aş compara cu-o vacă,
Dacă
Lumea n-ar ţipa că-i bou.

El în cap la alţii cată
Au sau n-au talent? Şi, iată.
De atâţia ani în şir,
Se întreabă ce-i mai mare
Oare:
Eftimiu sau Shakespeare?"

Şi mi-am zis că un poet care primeşte aşa ceva în plic trebuie să fie un tip foarte interesant, mai interesant decât îl făceau să pară, la vremea aceea, fabulele pentru copii pe care le ştim cu toţii.

● Primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie?

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi, timpul cald s-apropie...