Dacă iei, din scurt, un elev tocilar (sau nu) al anilor '70-'80 şi-l pui să-ţi spună ceva – orice – despre Geo Bogza, fostul şcolar se va ridica, probabil, în picioare şi va recita liniar: “Geo Bogza a fost un scriitor de reportaje. El a scris «Cartea Oltului» şi «Privelişti şi sentimente», materie din care noi facem comentarii literare şi o avem de învăţat pentru admiterea în treapta întâi...”. Dincolo de tuşa amar-ilară a pasajului de mai sus, trebuie spus că, înainte de tot şi de toate, de orice etichetare i s-a aplicat de criticii literari ai regimurilor politice pe care le-a traversat România, Geo Bogza a fost – fie şi cronologic – poet. Un mare poet. Contestat. Condamnat (la propriu şi la figurat). Ignorat. Cenzurat. Adorat. Iubit. Redescoperit. Este ceea ce vă propunem, cu ocazia editării volumului de faţă din Colecţia Biblioteca pentru toţi. (Re)descoperirea lui Geo Bogza drept cea mai proeminentă figură a poeziei avangardiste interbelice.

Prezentul volum reproduce integral ediţiile princeps ale volumelor de poezie publicate de Geo Bogza până în 1945, inclusiv “Jurnal de sex” (1929), “Poemul invectivă” (1933), “Ioana Maria. Şaptesprezece poeme” (1937), “Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte” (1945).

Ca om şi ca scriitor, Geo Bogza a fost orice altceva în afară de un pion încremenit în proiecte, canoane şi fasoane. Instinctiv, dar conştient deopotrivă, a gândit şi acţionat, de timpuriu, “de teama banalităţii”. Plămădită din petrolul fierbinte din măruntaiele pământului, unde a coborât pentru a-şi scrie reportajele de tinereţe şi din pulbere rece de stele, spre care şi-a ridicat ochii la senectute, poezia lui Geo Bogza este un strigăt de revoltă, un spirit de frondă şi o “palmă” avangardistă pe obrazul paznicilor din oficiu ai laturii morale a literaturii.

Vorbind despre el însuşi, în anii săi pământeşti de pe urmă, Geo Bogza îşi conturează un portret... suprarealist. Un curent artistic căruia i-a fost tributar. “Eu am fost croşetat cu ochiuri mari, dezlânate, dintr-un material prea puţin rezistent, gata să se destrame, precum norii. Nu înţeleg cum atomii din mine, în vrăjmăşie unii cu alţii, au putut rămâne laolaltă atâta vreme. (...) Petrolul este, fără îndoială, unul din elementele constitutive ale fiinţei mele profunde, în el îşi află substanţa lava temperamentului meu”, mărturiseşte Geo Bogza într-un dialog cu Diana Turconi. (“Eu sunt ţinta”, Editura Du Style, 1996). Confesiuni făcute pe patul de moarte, publicate după trei ani de la plecarea sa dintre noi...

Trebuie punctat anul debutului său în volum, 1929, după ce colaborase la reviste precum Bilete de papagal, Urmuz, unu şi Meridiane. Născută din fumul de mahorcă, petele slinoase de pe mesele de marmură unde înfulecau coşarii şi graba greoaie a hamalilor, lăptăria “La Enache Dinu” era cel mai original cenaclu în care bătea inima mişcării moderniste. Geo Bogza i s-a alăturat, onorat de vecinătatea scriitorului şi medicului Saşa Pană. Aşadar, tânărul adversar al oricărui soi de compromis, în vârstă de 21 de ani, scrisese volumul de poezii “Jurnal de sex”, pe care-l intitulase “ţâţe”. Într-o epocă în care literatura părea făcută doar din zarzări în floare, harbuji cu ochi de diavol, suspine tainice de fecioare despletite şi pui căzuţi din cuib, “ţâţele” poetice ale junelui Bogza n-au făcut decât să “rănească”, într-o primă fază, simţul estetic al lui Ilarie Voronca.

Amuzat de replicile refractare la adresa noii sale vocabule poetice, Geo Bogza îi scrie lui Saşa Pană la 7 iulie 1929: “M-a încântat peste măsură denumirea de bogze date ţâţelor, asta îmi place grozav şi te rog imens să ai grijă ca această denumire să se întindă, să prindă rădăcini”. O întâmplare povestită tot de Saşa Pană este menită să contureze, din nou, ascuţimea spiritului rebel al tânărului debutant, dublată de un umor înţeles – la vremea aceea  – doar de “uniştii” săi: “După ce oblonul lăptăriei a fost tras, am procedat la ospăţul festiv. Eram cinci: Geo, Victor Brauner, Al. Marius, Roll şi cel care evocă aici acea zi de vară. Calambururile zburau ca mingile de tenis. Apoi am pornit într-o hoinăreală. Pe când urcam costişa Străzii dr Istrati, Geo a făcut dintr-o foaie de ziar un cornet imens, înfigându-l cu partea subţire în prohabul pantalonilor. Strada la ora aceea era pustie. Geo păşea înainte mândru şi înalt, iar noi izbucnirăm în râs. Dar subit, pentru că era o curbă, ne-am trezit în faţă cu trei fete... Am auzit un ţipăt şi trioletul s-a retras de-a-ndărătelea. Geo s-a apropiat de fetele uluite şi, luând cornetul în mână, le-a spus rar, silabisind: “Din care fapt se poate constata că autorul Jurnalului de sex are şi un sex de jurnal”.

Nimic nu prevestea seria de probleme cu justiţia pe care “autorul Jurnalului de sex cu sex de jurnal” avea să le aibă cu justiţia. La 28  noiembrie 1932, îi este intentat un proces de atentat la bunele moravuri. Va fi achitat însă un an mai târziu, la apariţia plachetei de versuri “Poemul invectivă” cu amprentele digitale ale autorului, filistinii au catalogat volumul drept “pornografie”. Sub acuzaţia de imoralitate (ultragiu public contra pudoarei), autorul este condamnat şi închis la Văcăreşti. Cum s-a ajuns aici? Presa vremii a speculat trei variante: o intervenţie a lui N. Iorga, un atac veninos al lui Zenobie Bârsan din cotidianul gogist “Ţara noastră” şi volumul “Poemul invectivă” găsit, pasămite, de un profesor în pupitrul unui elev... Tânărul scriitor va fi eliberat după câteva zile. În primăvara anului 1937 este iarăşi încarcerat la Văcăreşti. Capul de acuzare oficial: “Pornografia din Poemul invectivă”. “Un mare ziar românesc din anii '35-'37 mă numea «Geo Bogza, patronul Poemului invectivă», ca şi cum poemul ar fi fost un bordel”, spune Geo Bogza în “Eu sunt ţinta”. La proces a fost apărat de Mihail Sebastian. A fost eliberat după ce Regele Carol al II-lea i-a semnat graţierea.

Pentru curajul de a fi original într-o societate tradiţionalistă, colecţia Biblioteca pentru toţi îl declară pe Geo Bogza vârful de lance al avangardiştilor. Gardienii interbelici ai sănătăţii morale l-au plasat în top 10 “scriitori pornografi”, alături de Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Felix Aderca, N.D. Cocea. Cenzura comunistă nu i-a publicat “Poemul invectivă” niciodată. “O să vină o zi”, îi scrie Geo Bogza lui Saşa Pană în 1932, “nu ştiu când, poate peste 30 de ani, peste 50, când mişcarea de la «unu» va fi studiată, analizată cu seriozitatea ce se cuvine”. Citiţi un produs “unu” 100%.