"Simt pe buze atingerea ţepilor bărbii lui"

Ani întregi a corespondat cu Mircea Eliade la Chicago. A scos la iveală din arhiva personală lăsată de Eliade în ţară, texte de a căror publicare s-a ocupat în­treaga viaţă.

Deşi l-a întâlnit pe marele savant doar de două ori în viaţă, Mircea Handoca, unul dintre cei mai importanţi cercetători ai operei lui şi autor a 70 de volume dedicate autorului roma­nului "Maitreyi", i-a fost prieten timp de aproape două decenii. Profesorul Mircea Handoca a povestit pentru cititorii Jurnalului Naţional istoria unei iubiri de o viaţă.

● Jurnalul Naţional: Cum a început povestea dumneavoastră cu Mircea Eliade?
● Mircea Handoca: Întâlnirea cu Mircea Eliade a fost şansa vieţii mele. Prin 1967 am început să-i scriu lui Eliade, eu, un profesoraş din Bucureşti. I-am scris la Universitatea din Chicago şi, spre surprinderea mea, am primit răspuns, o scrisoare caldă în care evoca tinereţea şi redacţiile bucureştene. Încetul cu încetul, în anii care au urmat, scrisorile s-au adunat. Nu sunt texte particulare, ci do­cumente de istorie literară.
Pe vremea lui Ceauşescu nu exista nici o perspectivă să-i publici opera lui Eliade. Dar mie mi-a trecut prin cap o idee ne­bunească. Să întocmesc o biografie şi să-i public scrierile de tinereţe. Trebuia să descopăr ceva excepţional. Şi chiar am avut marea şansă să descopăr piesa "Iphigenia" pe care am publicat-o cu acordul lui, în ianuarie 1974, în revista Manuscriptum, cu un comentariu: "Mitul jertfei creatoare". Până la 1 septembrie 1967, numele lui Eliade nu a avut voie să fi­gureze în nici o revistă sau ziar românesc. Când apăreau câteva fraze era numit trădător, fascist, legionar.
În rest, eu îmi continuam activitatea, orele de curs, meditaţiile... Iar trei-patru ore zilnic căutam, ştergeam praful, înghiţeam pagini pe care nu le scosese nimeni la iveală de câteva decenii.
Mi-aduc aminte cum între 1975 şi 1978 mergeam la Biblioteca Academiei şi co­piam în disperare, pentru că şanse reale să public ceva nu existau. Pe vremea aia, biblioteca se închidea la ora 10 seara...
În 1978 am descoperit în arhiva Radio­difuziunii conferinţele ţinute de Eliade în perioada 1932-1938. Aproape 50 de conferinţe. Nu erau nici măcar clasate, am pierdut o vacanţă, am copiat precum călugării medievali şi am început să le public în reviste, în "Secolul XX", "Manuscriptum", cu consimţământul lui Eliade.
În toţi anii corespondenţei noastre, eu i-am scris 110 scrisori, iar el mie 60. Între timp, scrisorile lui au început să poarte apelativul "Dragă".


● Dumneavoastră i-aţi cercetat arhiva personală...
● Când a văzut Eliade că nu mă astâmpăr, mi-a permis, într-adevăr, să-i cercetez arhiva în care se aflau mai multe lăzi şi saci din subsolul casei din intrarea Stăniloiu nr. 7, locuinţa doamnei Corina Alexandrescu, care a păstrat cu sfinţenie mii de pagini. Nu-mi venea să cred. Acolo am desco­perit "Romanul adolescentului miop", scrisori cu Papini, scrieri din tinereţe, însemnări din anii petrecuţi în India, toate manuscrisele la care visa el în peregrinările prin Europa, Asia sau America.  Am găsit scrisori de când Eliade era adolescent, primite de la mari savanţi din Italia, Australia etc., şi care începeau cu apelativul "Stimate dle profesor", pentru că nimeni nu-şi putea imagina că cineva cu astfel de preocupări era altceva decât profesor universitar. Iar el pe vremea aia de-abia era student...
Apoi, în 1982, am reuşit să public "Ro­ma­nul adolescentului miop", piesa de re­zistenţă, iar continuarea, "Gaudeamus", în revista Institutului "G. Călinescu".
Volumul cu cele două lucrări a apărut la Minerva în 1989, dar a rămas în depo­zit pentru că nu a primit aviz de difuzare. Abia după '90 am putut publica tot.
În '80 a apărut volumul de "Contribuţii bibliografice". Eliade era bucuros că începea să se scrie despre el. E-adevărat că eu scriam 100 de pagini, dar de publicat se publicau 20... în '82, împlinea 75 de ani. Şi m-am gândit să-i iau un interviu. Îi cerusem şi cu 10 ani înainte, la începutul legăturii noastre, dar mă refuzase cu blândeţe. De data asta mi-a răspuns. În martie 1982, Institutul "G. Călinescu" a organizat un colocviu consacrat lui Eliade. La sfârşitul lui martie '82 s-a interzis brusc, din nou, să se mai vorbească despre el. A fost a treia interzicere a semnăturii lui, pentru doi ani, pentru că a luat atitudine faţă de arestarea părintelui Calciu.


● Aţi corespondat ani întregi, dar cum şi când l-aţi întâlnit personal?
● S-au aburit acum multe imagini din ceea ce a fost... Dorinţa mea cea mai mare era să-l văd în carne şi oase. Prima dată l-am întâlnit în '70, când i s-a aprobat unui grup de profesori, din care făceam parte şi eu, o excursie colectivă în Franţa şi Italia. Corespondam deja de doi ani.
La Paris, am renunţat la după-amiaza consacrată Muzeului Luvru şi m-am dus în Montmartre, la apartamentul lui Eliade din 4 Place Charles Dullin. Eram împreună cu soţia. Pe-atunci eram încă un novice, nici nu descoperisem Ifigenia.
Mi s-a părut foarte rece. Rece. Discuţia nu se înfiripa. Am stat de vorbă o jumă­tate de oră. Ne-a servit cu whisky şi cafea. Abia după câteva luni am aflat cauza răcelii lui. Tocmai fusese vizitat de Ale­xandru Rosetti, care îi povestise despre cancerul lui Petru Comarnescu, prietenul tinereţii sale, şi el era cu gândul departe.
A doua oară l-am vizitat în august - septembrie 1985, cu câteva luni înainte de a se stinge. Două săptămâni am stat împreună, am făcut fotografii, i-am imprimat vocea. Au fost două săptămâni de vis. Mi s-a părut plin de vervă şi de bună dispoziţie şi cu o memorie fantastică. Avea atunci vârsta pe care o am eu acum. Mi-aduc aminte cum a scos de sub pat, de prin sertare, manuscrise, scrisori...
Mă întreabă: "Ce te interesează?" "Tot.", îi răspund eu. Atunci mi-a dăruit şi piesa "Oameni şi pietre". Apoi îmi oferă 3.000 de franci, cu titlu de împrumut. Fac 3.000 de xerox-uri, un franc xerox-ul. Şi am venit cu ele în România Socialistă. Ca prin minune am reuşit să aduc în ţară toate scrisorile, manuscrisele unice, discuţiile noastre, impresiile...


● Când aţi descoperit prima dată romanul "Maitreyi"?
● Eram elev de liceu şi noaptea citeam la internat "Maitreyi" şi "Nuntă în cer", îm­preună cu colegii, pe sub pătură, la lu­mina lanternei. Din păcate, manuscrisul românesc al romanului "Maitreyi" a ars la Biblioteca Centrală de Stat în timpul Revoluţiei. Era scris cu cerneală albastră...
Eliade a elaborat cartea în şase săptămâni. A primit premiul Techirghiol-Eforie, fiind ales din 50 de manuscrise prezentate la concurs. În juriu se afla crema intelectualităţii româneşti, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Mihai Ralea şi Cezar Petrescu. Premiul a constat în 20.000 de lei, o sumă fantastică pentru epocă, salariul pe jumătate de an al unui profesor, şi, pe lângă asta, drepturile de autor pentru prima ediţie. "Maitreyi" a fost scrisă dintr-o suflare, deşi la alte texte ale lui există sute de corecturi. Pe prima pagină este dedicaţia pentru ea în bengali: "Îţi mai aminteşti de mine, Maitreyi? Şi dacă da, ai putut să mă ierţi?"


● Aţi cunoscut-o pe Maitreyi Devi?
● Nu. Pe Maitreyi n-am cunoscut-o. Băiatul meu mai mare a aflat adresa ei şi i-a scris.
De ce o ficţiune a stârnit din partea ei nevoia de răspuns? Cum s-a născut romanul "Dragostea nu moare"?
Sergiu Al. George a declanşat scrierea cărţii lui Maitreyi. El era un modest medic, dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului, unul dintre cei mai mari sanscritologi români. Eu l-am cunoscut în 1981, când adunam materiale pentru volumul "Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade".
A plecat în India la un congres şi gazda la care stătea a aflat că la Calcutta era fata lui Dasgupta. Gazda i-a dat un telefon şi aşa a rămas să se întâlnească. A doua zi, era o ploaie cumplită. Nimeni nu-şi putea închipui că o doamnă se va aventura să străbată străzile oraşului pe un aşa diluviu. Dar minunea s-a întâmplat. Sergiu i-a povestit în amănunt de romanul lui Eliade. Apoi ea a intrat într-o stare de transă şi nu s-a mai gândit decât la anii tinereţii lor. A venit în România, a cunoscut-o pe sora lui Mircea, pe mama lui, dl Noica a călăuzit-o, şi pe urmă a mers şi la Chicago, unde s-a întâlnit cu Eliade. Dar el era căsătorit. Apoi a apărut cartea în bengali. Cine poate să afle secretul iubirii?! Maitreyi l-a iubit pe el, nu numai carnea... Iar soţul lui Maitreyi a fost un om cumsecade şi foarte înţelegător. Ea n-a vrut să recunoască ce s-a întâmplat între ei din cauza presiunilor lumii din care provenea. De-asta a şi scris cartea-răspuns. Alături de Eliade a trăit momente de fericire supremă, pe care nimeni nu i le-a mai dat în viaţă. Iar asta o dovedeşte şi scrisoarea trimisă lui după 30 de ani şi semnată "A ta, Maitreyi". Chabu, sora ei, trăieşte încă şi o condamnă pe Maitreyi. A stat de vorbă cu patru-cinci persoane din România şi s-a arătat neîndurătoare faţă de sora ei.
Iar Dasgupta nu a putut accepta să fie trădate interesele castei indiene şi a brutalizat-o pe fiica lui. Dar nu a existat ranchiună. Deşi a fost neîndurător faţă de Eliade, totuşi lucrarea lui de bază îi este dedicată lui Mircea Eliade.
Cât despre Eliade, el a fost întotdeauna un partizan al autenticităţii. Iar asta se poate exemplifica şi cu scrisoarea lui Dasgupta. În carte, până şi data alungării din casă e cea reală, 18 septembrie 1930 şi s-au păstrat şi numele prototipurilor personajelor.


● Cum vi-l amintiţi pe Mircea Eliade?
● De o generozitate extraordinară şi cu o memorie fantastică. Te corecta, dar ştia să râdă în hohote, era un om obişnuit, conştient de propria lui valoare. Mă întreb acum dacă totul a fost doar un vis. Privesc cele câteva fotografii, îi ascult vocea imprimată... Simt şi acum pe buze atingerea ţepilor bărbii lui. Deşi totul îmi pare un vis frumos, nici un rând din aceste gânduri nu e rod al imaginaţiei...