"Singurul meu nume adevărat este Adrian Păunescu"

"Locul pe care doresc să-l ocup, într-o Istorie a literaturii române, scrisă în anul 2000, este primul. Doresc să fiu cel mai important poet român." Anii 2000 au venit şi-au în­ce­put să treacă, ce era viitor, în 1979 când Adrian Păunescu îi făcea aceas­tă măturisire lui Florin Mugur, într-un interviu, au devenit, iată!, deja trecut, timpul s-a grăbit şi a furat cu el tristeţi şi poezii încă nescrise... şi s-a făcut loc de o istorie a literatu­rii ro­mâ­ne în care Adrian Păunescu să fie "cel mai important poet ro­mân", iar acea istorie a literaturii a în­ceput "să se scrie" de mult, încă de-atunci de la început de la "Ultrasenti­men­te"... Este vie şi se cheamă po­po­rul român.

"Eu – care îmbătrânesc întrebând sub ochii dumneavoastră, iubiţi contemporani, sub ochii dumneavoastră, deja obişnuiţi cu acest Păunescu acaparator şi isterizat de bucuria presei, – eu vă spun astăzi că voi trăiţi, ia­răşi, complexul distrugător al bla­ză­­rii şi că veţi şti cine sunt eu abia când eu nu voi mai fi. N-am nume con­spirative, nu folosesc pseudoni­me."

Au trecut aproape patruzeci de ani de când, la Craiova, la Editura Scri­sul Românesc, în 1974, apărea volumul de poezii "Repetabila po­va­ră" (tipărit într-un tiraj de 16.100 de exemplare), iar textul ediţiei pe care Jurnalul Na­ţi­onal v-o oferă miercuri în Colecţia BPT reproduce integral edi­ţia princeps. Ce s-a schimbat de-atunci şi până azi? Nimic. Dorul de poezie a rămas la fel... "O teribilă aviditate a totului, o sete nestinsă de cuprindere şi de rapidă anexare, animă de la un capăt la altul şi masivul volum recent tipărit: «Repetabila povară»", scria la acel moment Lucian Raicu în Ro­mâ­nia literară. "Literatura sa impresionează mai puţin prin însuşirile de care e foarte sigură, prin hărnicie şi randament, şi se fixează adânc în suflet prin mărturisirea unei nesiguranţe chinuitoare. Clipele senine nu-şi au locul în ea, în această poezie care este uneori prea grăbită să-şi afle locul şi alteori nesigură, gata de o «spovedanie» făcută la sânge, cum se spune, totală, necruţătoare."

Poezia lui Adrian Păunescu era neîncadrabilă vreunei categorii. Plăcea. Era iubită. Făcea să vibreze lumi întregi... afară şi înăuntru. Emo­ţiona. "Poemele lui Adrian Păunescu trebuie citite ţinând mereu seama de această artă poetică «pe dos», în care starea de spirit declarată cu naivitate înşelătoare se traduce prin contra­riul ei", scria la un an după apariţia volumului "Repetabila povară" criti­cul C. Stănescu, încercând să-i descifreze taina cu propriile "arme": "Prietenul meu mi-a spus/ fii atent, fii atent,/ în zadar vrei tu să scrii pasteluri,/ tu eşti pierdut pentru gratuitate,/ tu vei spune cuvinte/ şi pe gură îţi vor ieşi ameninţări (şi, cum am văzut, invers: «Imn veninos dacă rostesc pe buze/ înseamnă că-năuntru mă închin») tu vei semăna grâu/ şi boabele vor exploda ca nişte gre­na­de./ Am ieşit la semănat şi câmpul bu­buia." Intrată în zona acestei tragi­ce situaţii, similară aceleia a regelui Midas, poezia dezvăluie gustul amar al intransigenţei, subsolul agitat de cutremure deasupra căruia se înalţă steagul victoriei.

Poetul credea în forţa cuvântului care putea "să mişte munţi" şi inimi. "Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând,/ Mai aude şi-n somn ochii lumii plân­gând. (...) Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,/ Deşi lumea în care părinţi am ajuns/ De-o vecie-i mereu zguduită de plâns." "Patetismul, mai mult decât o însuşire, este univers po­etic", scria Mircea Iorgulescu în Lucea­fă­rul. "Un univers constituit din tensiuni şi nu din elemente, ex­pan­sionist mai mult decât al expansi­u­nii, violent mai mult decât al vi­o­len­­ţei, impulsiv şi dinamic mai mult decât al impulsivităţii şi al dinamismului, dezlănţuit mai mult decât al dez­lăn­ţu­irii. (...) În spaţiul liricii contemporane, poezia lui Pă­u­nes­cu este de o singularitate frapan­tă."

La mai bine de trei decenii, poezia lui Adrian Păunescu a rămas "de o singularitate frapantă". Iar volumul "Re­pe­ta­bila povară" se doreşte acum împlini­tor al unei profeţii a poetului: "Cărţile de literatură română vor umple rafturile oamenilor din această ţară atunci când în ele se vor oglindi, transfigurate drept, curat şi cinstit, mărimea şi gustul pâinii de pe masa aflată lângă raftul cu cărţi"...