Sufletul meu e o cetate cu porţile închise

În anul 1935, scriitorul Octav Dessila, aflat la acel moment în mare vogă, îi acorda unuia dintre redactorii publicaţiei Revista scriitoarelor şi scriitorilor români un interviu despre creaţia sa. Vă oferim fragmente din discuţia purtată atunci şi care a fost preluată şi publicată în partea a doua a volumului I din «Romanul românesc în interviuri», o antologie realizată de Aurel Sasu şi Mariana Vartic.

"Într-o noapte cu zăpadă din săptămâna trecută, am sunat la locuinţa, rătăcită undeva la poalele unei muchii dărăpănate de deal, dlui Octav Dessila. Acolo sus, la etaj, în biroul cu cărţi multe, tablouri şi bibelouri de artă, lângă un vin bun şi o seară de muzică românească la un post străin de radio, dl Octav Dessila a reuşit să alunge modestia şi să-mi răspundă la întrebările de mai jos. Convorbirea a început calmă, prietenoasă, fără eforturi, fără ezitări, fără protocol. Iat-o:

Are vreo legătură cu vreun eveniment pe care l-aţi trăit efectiv subiectul romanului «Neastâmpăr»?

Domnule Scarlat, după cum văd, dumneata vrei chiar de la prima întrebare să pătrunzi în sufletul meu şi să răvăşeşti în el ca un poliţist. Îţi rezerv însă dezamăgirea. Acolo unde vrei să cotrobăieşti nu poate pătrunde nimeni. Sufletul meu e o «cetate cu porţile închise». Aşa parcă şi-a intitulat un poet volumul de poezii. Iacă, după cum vezi, m-ai silit la plagiat. Trebuie să-ţi spun însă că această întrebare mi-a mai fost pusă. Ce vă îndeamnă să credeţi, şi în unele cazuri să aveţi chiar convingerea, că autorul trăieşte în umbra vreunui personagiu din operele sale?... Află, dle Scarlat, că nu am nimic tangenţial cu acţiunea din «Neastâmpăr», precum nu am cu nici unul din romanele mele. «Neasâmpăr» e pur şi simplu copilul imaginaţiei. Cum l-am crescut şi cum l-am educat, o găseşti în filele cărţii... Şi acum, ca să te necăjesc, îţi spun că numai aşa se poate răspunde la întrebarea dumitale de un om care şi-a făcut din suflet cutia cu tainiţe.
Bănuiesc însă ce te-a făcut să pui întrebarea aceasta. Dedicaţia de pe prima filă a cărţii. Acea Vovonne, «care a trecut prin pojarul dragostei şi a căzut jertfă ei». Domnule Scarlat, despre acea Vovonne nu se poate spune mai mult decât am închis în dedicaţie. (...)

Având în vedere simpatia ce pare că o manifestaţi pentru elementele rurale, îmi permit să vă întreb dacă, în adevăr, această simpatie rezultă dintr-o trăire în mediul rural sau este numai o simpatie pentru elementele ridicate din sânul poporului?

Simpatia mea pentru ţărani e sinceră şi o am în sânge. Am trăit verile copilăriei şi aproape toate sărbătorile în mijlocul lor. Şi în câteva din verile acestea am hoinărit printre ei alături de Cezar Petrescu, în plin sat şi în plină natură frustă. După cum vezi, destinul, care ne-a apropiat în haiducia copilăriei, ne-a păstrat alături şi acum. Eu nu am decât să mulţumesc acestui destin. De la bătrânele aciuite pe lângă casa noastră poate am prins gustul povestirilor. Cu câte basme nu mi-au speriat copilăria babele acestea!

Şi se mai poate că de la slugile din curte, ţărani de pe lunca Siretului, să fi moştenit dragostea de natură. Ţăranul nostru nu are personalitate decât în mijlocul şi în tăcerea naturii, domnule Scarlat. Şi, după părerea mea, nu e nimic mai frumos pe lume decât să urmăreşti un ţăran de-al nostru şi să-l vezi cum se înţelege de minune cu tot ce-i pune nou sau vechi în cale natura. Să nu-l treci însă peste barierele oraşului, că l-ai omorât.

În care din romanele dumneavoastră vă găsiţi mai realizate concepţiile de artă adevărată?

Dă-mi voie să am modestia de a nu-ţi răspunde.

Cum priviţi afluenţa din ultimul timp a romanului românesc?

Domnule Scarlat, gogoriţa cu afluenţa, cu inflaţia sau dumping-ul romanului văd că persistă. Şi dumneata tragi concluzii din simple aparenţe?
Dacă vrei, mă pun de acord şi spun şi eu că este inflaţie de roman, dar numai sub obligaţia să-l privim faţă de producţia sa dinaintea războiului, când abia apărea câte un biet roman la doi ani, pe toată ţărişoara de atunci. Se mai poate însă socoti afluenţă de roman patruzeci de volume repartizate la 18.000.000 de locuitori? Din unghiul acesta trebuie să privim situaţia, domnule Scarlat. Dacă ieri nu am avut în buzunar decât un leu, şi ieri am fost sărac, pot să mă declar nabab dacă a doua zi buzunarul meu ar conţine patruzeci de lei? Nu!
Să ne bucurăm că se scrie atâta. Sita literaturii e mare şi deasă şi, poate numai aşa, scriindu-se mult, se va întâmpla să treacă ceva şi prin sită.

Se spune atât de mult că se scriu aproape numai romane. Eu am făcut o numărătoare care poate că are să te surprindă. În anul acesta s-au tipărit treizeci şi cinci de volumaşe de poezii. De ce nu vă alarmaţi că se face prea multă poezie? Şi de ce osândiţi romanul pentru că se bucură astăzi de circulaţie?

Există un echilibru în toate, domnule Scarlat. Să se scrie baremi acum romanul românesc, dacă altădată a fost uitat cu totul.

Cu care dintre romancierii noştri credeţi că aveţi mai multă afinitate?

Ce să-ţi răspund la această întrebare? Eu nu ştiu să-mi fi înrudit opera cu a vreunui coleg. Nici prin descendenţă şi nici prin alianţă. Am intrat în lumea scrisului ca un răzvrătit. Cu nici un idol în braţe şi cu nici un crez moştenit. Doar cu o credinţă în care stărui şi căreia îi voi rămânea toată viaţa adept. Acea credinţă este, domnule Scarlat, siguranţa totală ce am în puterea mea de realizare. Numai din acest beton îmi clădesc opera. Şi numai din suflet o scot. În toate lucrările mele, nu vreau să am afinitate decât cu viaţa. Dacă reuşesc în acest lucru, am totul.

Şi acum, domnule Dessila, socotesc necesar pentru cititorii revistei noastre următoarea întrebare, pe care vă rog să mă iertaţi că am plasat-o la urmă: ceva despre debutul dumneavoastră.

A vorbi de debut e la fel ca şi cum ţi-aş mărturisi prima dragoste, în care am gângăvit, desigur. Primul meu copil literar e «Dragomir Valahul» şi, pentru că e mai pipernicit decât toţi ceilalţi, îl îndrăgesc mai mult. Dorisem să-l moşească «Cartea românească». Mi s-a răspuns politicos şi din oficiu că nu se ocupă de debutanţi. Cam aceeaşi opunere şi în altă parte.

Eşecul primelor încercări m-a durut. Scrisesem acest roman la Viena - în anul 1921, când făceam parte din legaţia noastră de acolo - în orele în care, plictisit de atâta străinătate, căutam să-mi făuresc din închipuire un colţ românesc. După cum vezi, «Dragomir Valahul» a apărut aproape independent de mine. L-am ţinut la fund de cufăr până în anul 1928, când am pornit cu el sub braţ în colind pe la edituri. Nu l-am putut plasa nicăieri. «Nu sunteţi cunoscut», mi se răspundea. Furios, mi-am adunat toate rudele şi le-am arătat că au datoria să mă ajute. Şi m-au ajutat. În anul următor, «Zvetlana» a fost reţinută de «Cartea românească» şi apoi, toate câte au apărut, au fost publicate tot de această editură.

Ţineţi seama de opiniile criticei în realizarea operei de artă?

Cam tot atât cât ţine şi Mircea Lecca seamă de jurnalele de modă. (...)"