Suntem în Caragiale!...

• De pe malurile Senei privind, care credeţi că ar fi distribuţia politică de azi, pe malurile Dâmboviţei, a “Scrisorii pierdute”?

Nu prea mai privesc spre într-acolo. Sunt vreo zece ani, poate mai mult, de când am avut brusc sentimentul că România de azi (de atunci) e pentru mine o ţară “străină”,  o ţară pe care, vreau să spun, nu o mai înţeleg. Veneam rar, o dată, de două ori pe an, stăteam puţin, câte o săptămână, şi aveam de fiecare dată senzaţia că, deşi vorbesc limba, ştiu o mulţime de lucruri despre Bucureşti şi Ploieşti (oraşele unde mergeam), recunosc un colţ de stradă, o clădire etc., de fapt nu (mai) sunt de-al locului. Apoi, de aproape doi ani şi jumătate, împrejurări de viaţă personală m-au obligat la o drastică restrângere a cercului de interese. Mi s-a diminuat energia, mă deplasez greu sau chiar deloc din Paris, am avut vreo şase-opt luni în care nu am putut citi nici măcar scurte note prin reviste…

În aceste condiţii, prefer să fac economie de energie şi, câtă mai e, să o rezerv literaturii române, nicidecum acestui epifenomen invadator care e ceea ce se cheamă “viaţă politică”.

• Caragiale în 2010. Citat sau citit?

Pentru mine, după mine, citit. Nu sunt singurul, însă nu e imposibil să fim un fel de sectă, chiar fără a ne cunoaşte între noi.

• Propuneţi în prefaţă două paliere de interpretare atipice. Troţki şi Steinhardt. Caragiale politic? Caragiale metafizic?

Am făcut-o din două motive. Primul era că ambele interpretări păreau căzute în trapele istoriei, deşi fuseseră publicate în România după 1990. Despre Troţki nu s-a scris nici un rând, iar eseul lui Steinhardt a fost tras pe linia de garaj a ortodoxismului. Al doilea, m-au izbit anumite similitudini de destin între autorii lor, chit că e imposibil să-l imaginezi pe Steinhardt, dandy şi gay frenetic în perioada interbelică, în rol de revoluţionar bolşevic cutreierând cu trenul blindat întinsurile Rusiei însângerate de războiul civil, şi nici pe Troţki convertindu-se la creştinism şi chiar făcându-se monah.

Care este valoarea critică a acestor interpretări e altceva. Eseul lui Steinhardt e o imensă comicărie. Autorul porneşte de la amintirea lacrimilor care îl podideau când, copil fiind, apăreau muzicile şi drapelele în ultima scenă din “Scrisoarea pierdută”. O emotivitate infantilă, pentru care astăzi s-ar cuveni mers la un medic pedopsihiatru pentru a se vedea ce anume dezechilibre provoacă asemenea erupţii lacrimale, este convertită în primul argument al religiozităţii “Scrisorii pierdute”, nu e comic?! Şi nu e tot, bineînţeles. Textul este forţat, ce zic eu forţat!, e violat alegru, până la transformarea acestei aprige amazoane judeţene care e Coana Joiţica într-o Maica Domnului, episodul adulterin, esenţial în piesă, fiind escamotat ca în scamatoriile de circ. Ca să nu mai spun că muzicile şi drapelele din scena finală sunt dirijate de poliţaiul Pristanda, “în civil”. Ceea ce, nu-i aşa?!, este foarte creştin ortodox.

Interpretarea lui Troţki are în comun cu cea a lui Steinhardt decupajul energic în carnea piesei. Nu sunt reţinute decât două personaje, Caţavencu şi Farfuridi, celelalte nu există. Sigur, o anumită explicaţie există. Troţki nu vrea să interpreteze piesa lui Caragiale, el vrea să interpreteze lumea românească şi să ofere cititorilor corespondenţelor pe care le trimitea din această mică ţară balcanică o cheie de înţelegere. Asta se face şi astăzi.  Pentru el, Caţavencu şi Farfuridi, personajele unei comedii geniale, reprezintă esenţializarea unor tipuri şi relaţii politice specifice. Textul lui Troţki are o arhitectură savantă, în ciuda aparenţei de simplitate jovială. Este descrisă, în partea unde e vorba despre “Scrisoarea pierdută”, o călătorie de la Constanţa la Mangalia, în cursul căreia întâlneşte un “specimen naţional”, un takist delirant, şef al Consiliului Municipal din Mangalia.

Discursul acestuia, caragialesc sută la sută, este urmat de o anecdotă despre Caragiale însuşi, care lasă rolul de Caţavencu pentru Take Ionescu, lui rezervându-şi rolul, modest, de Farfuridi. Cum spuneam, Caragiale a fost un om din Caragialia. A schimbat partide, gazete, grupări, se pare că ar fi trecut el însuşi prin păţanii cum este cea a lui Rică Venturiano…

• “Et in Caragialia ego”! E titlul la care v-aţi gândit iniţial pentru eseul dumneavoastră despre lumea lui Caragiale. Caragialia e o lume de regretat, un destin inevitabil, un carnaval al tipologiilor?

Era o parafrază după Et in Arcadia ego!, dar cum puţină lume ştie care este sensul exact al acestei expresii, ce nu aminteşte de trecerea prin ţinuturile fericirii, ci e un avertisment al Morţii Sunt până şi în Arcadia!, am abandonat intenţia. Mai mult… am scris în carte!