Teatru: Boala familiei, boală perpetuă

Spaţiul în care se joacă noul spectacol “Boala familiei M” al Teatrului Naţional din Timişoara e un fost manej imperial şi fostă sală de sport. Va deveni teatru adevărat, pentru că Naţio­na­lul l-a obţinut pentru 49 de ani, dîndu-i numele Sala 2.

Spaţiul în care se joacă noul spectacol “Boala familiei M” al Teatrului Naţional din Timişoara e un fost manej imperial şi fostă sală de sport. Va deveni teatru adevărat, pentru că Naţio­na­lul l-a obţinut pentru 49 de ani, dîndu-i numele Sala 2.

 
Regizorul Radu Afrim, venind la Timişoara cu piesa tînărului dramaturg italian Fausto Paravidino, “Boala familiei M”, tradusă de Alice Georgescu, a profitat de ocazie, folosind sala pînă la începerea în toamnă, aici, a renovărilor. Locul l-a ajutat să dea creaţiei scenice o altă dimensiune decît ar fi avut-o pe o scenă adevărată. E şi o poezie “citită” altfel.

 
NATURAL. Jumătate din lumina necesară spectacolului este naturală. Vine prin ferestrele sălii, invadate de verdeaţă pe dinafară. Înăuntru e un spaţiu mare, plantat cu mesteceni (scenografia Velica Panduru) – o pădure care ţine şi de sălaş unei familii. Îşi are casa cu bucătăria, camerele, baia decupate din peisaj ca nişte fragmente de viaţă. E un loc puţin mai îndepărtat şi unde trăiesc patru persoane care şi-au construit parcă o lume aparte, deşi se ţin aproape de oameni. Capul familiei – Luigi, un bătrîn senil, dar cu multă înţelepciune în unele momente de criză ale copiilor săi, este realizat de actorul Ion Rizea cu umor şi totodată cu tensiune, lăsînd să se desprindă doza de compasiune pentru oamenii ajunşi într-o astfel de stare. Şi celelalte personaje sînt create în scenă de Afrim aşa cum consideră el de cuviinţă. Autorul nu dă nici un fel de indicaţii, ci lasă totul la latitudinea creatorului de scenă. E ca o lume deschisă pe care o poate desena fiecare aşa cum şi-o ima­ginează, pe baza replicilor din text.

 
“SFÎNTA FAMILIE”. Luigi are trei copii – Marta (Claudia Eremia, actriţă cu disponibilităţi creatoare multiple), fata care nu-şi spune vîrsta şi care deţine locul mamei în casă, gătind şi îngrijind de bătrîn; Maria (Mălina Manovici) – cea cu doi iubiţi – “campioana întreruperilor de sarcină”, după cum o descrie Doctorul, povestitor, personajul din piesă care lipseşte în spectacolul lui Afrim; Gianni (Eugen Jebeleanu) – frate mai mic, aflat la graniţa dintre adolescenţă şi tinereţe, cu probleme de vîrstă. Fabrizio (Colin Buzoianu) şi Fulvio (Victor Manovici) sînt doi prieteni care o iubesc, fiecare în felul său, pe Maria. Toate aceste personaje au în comun boala, de mai multe feluri, descrisă direct sau indirect. Unele o acceptă aşa cum este, altele încearcă să fugă de ea. E boala fa­miliei pe fundalul anotimpurilor: cînd plouă, cînd ninge, cînd e însorit, cînd e înnorat. O frîntură din acest tablou completează reuşit spaţiul ales pentru spectacol.

Piesa are ceva umor, dar mai multă tristeţe. E cu relaţii care frizează foarte lejer anomalia într-o familie, ceea ce l-a şi atras pe regizor, care de cîţiva ani buni abordează în scenă doar texte contemporane. Totuşi, Afrim introduce aici o dimensiune arhaică. A creat o lume asemă­nătoare celei descrise de Cehov, căci spre lumea marelui clasic pare să încline, prin stilul său, dramaturgul italian. Regizorul şi-a propus, oarecum, ca respiraţia spectacolului să fie “destul de ceho­viană”. Astfel a dat textului contemporan o latură arhaică, făcîndu-l mai vechi decît este. Adică, s-a dus invers. E o etapă, cred, în activitatea lui Afrim, creatorul lăudat şi contestat în aceeaşi măsură de critici. Oricum, şi aşa îi creşte “cota” artistică.