Un om frumos e greu de învins

Scriitorul a creat personaje după "chipul" copiilor săi nenăscuţi încă

Constantin Chiriţă a fost căsătorit cu scriitoarea de origine germană, ori­gi­nară din Timişoara, Gertud Gregor, împreună cu care a avut trei copii. Într-un interviu acordat lui Florin Mugur, publicat în revista Argeş (1972), Constantin Chiriţă spune: "Ne-am crescut copiii lăsându-i să-şi trăiască firesc atât copilăria, cât şi adolescenţa. Nu au învăţat să citească de timpuriu. Calităţile lor, cu care mă mândresc, sunt calităţi morale. Nu mint, nu înşală, nu sunt niciodată falşi".

 Gertud Gregor şi Constantin Chiriţă s-au întrebat dacă este înţelept să le spună copiilor lor că viaţa este uneori rea, vicleană, strâmbă. Au decis că este mai bine să nu le tulbure copilăria cu asemenea griji, să îi lase să crească simplu, frumos, sincer. "Şi nu vor fi nepregătiţi pentru viaţă, nu. Un om frumos e foarte greu de învins", continuă Constantin Chiriţă în acelaşi interviu.

Cu această convingere a scris "Cireşarii", propunând cititorilor tineri modele de puritate, inteligenţă, romantism, bucurie de a trăi şi de a descoperi, ştiind că, atunci când se vor maturiza, vor fi puternici. "Mă gândesc cât de necesară este această literatură într-o lume ca a noastră, care este destul de pragmatică şi economică şi organizată - vorbesc de lumea în general -, cât de multă dorinţă de frumos există în această lume, gândindu-mă în acelaşi timp la o mare densitate a cărţii", îi spunea Constantin Chiriţă lui Nicolae Prelipceanu, în 1973. ("Romanul românesc în interviuri", Editura Mi­nerva, 1985)

Dacă "Cireşarii" sunt atemporali, desigur, tot ce credea autorul lor este valabil şi astăzi. Tine­rii cititori nu-i mai pot scrie scrisori prozatorului, cum a făcut cândva o fetiţă: "Am citit cu foarte multă plăcere «Cireşarii». Aş fi vrut să continuaţi până îşi găsesc un loc în viaţă". Locul şi l-au găsit, sunt oameni maturi şi ne mişcăm printre ei. Sunt oameni care au aflat la timp, ima­ginându-şi, dacă nu cumva chiar au trăit, din volumul al treilea, "Roata norocului", că nimic nu e mai frumos decât umbra nopţii, vara.

Atunci când fluieră o mierlă, copacii sunt înmiresmaţi şi e atât de linişte, încât se aude inima bătând. "Apoi te uiţi la cer şi vezi cum cade o stea şi iar ţi se face frică şi te ghemuieşti la un piept care nu şovăie. Şi fără să fi vrut anume, asculţi bătăile unei inimi... Şi-ţi dai deodată seama că inima bate aşa de tare tot fiindcă nu vrea ea; şi strângi şi mai tare degetele şi, fiindcă nu simţi nici o durere, te uiţi nedumerită la ele şi descoperi că strângi degetele altei mâini..."

Aceasta este adevărata bogăţie care se învaţă, pentru că la jocul numit "Roata norocului", aflat într-un bâlci din oraşul D., cireşarii nu câştigă, iniţial, nimic deosebit. "Feeria şi vacarmul îi ameţiră pe toţi, chiar şi pe Tic şi pe Dan, care nu făceau prima dată cunoştinţă cu bâlciul din orăşelul Ioanei. Culorile se schimbau la fiecare pas; firmele veştejite şi spălăcite înfăţişau mereu alte minunăţii; omuleţi de-o şchioapă sau lungani deşiraţi până la cer ţipau, răguşeau şi iar ţipau, îndemnându-te să le cumperi mărfurile." Prin culorile şi luminile bâlciului, atrăgătoare pentru orice copil, Tic îşi dă seama că proprietarul jocului trişează. Grupul cutezător merge la circul adevărat, "cel cu cortegiul lui de zburători, acrobaţi, luptători, clovni, jongleri", iar Ursu, puternicul echipei, îl învinge în luptă, cu greu, pe echilibristul Lorenzo, un profesionist. O lecţie asumată despre inteligenţă, nepre­văzut, curaj, dibăcie.

În circul vieţii din vacanţa lor, cireşarii au înţeles şmecheria pe care o practica şeful "roţii norocului". Au înţeles unde şi în ce fel trebuie împinsă o anumită şipcă. Când jocul a funcţionat corect, cireşarii au câştigat tot ce se putea câştiga, spre disperarea impostorului. Într-o acţiune paralelă, Tic a observat dispariţia dintr-un muzeu a unor sta­tuete va­loroase, numite tanagrale. Misterul existând, acţiunea elucidării era deja începută. Aveau şi această misiune.

Ritmul scriiturii este captivant, accentuat de suspans, neprevăzut, întoarceri de situaţie. Cireşarii reprezintă o castă a adolescenţilor, în care se intră prin pasiune. Constantin Chiriţă s-a documentat intens, a comunicat cu adolescenţii vremii, a spus într-un interviu că nu întârzie niciodată la întâlnirea cu un pionier, dar şi că Victor simte şi gândeşte ca el, ca autorul. "Victor nu se născuse când l-am scris, dar el nu putea, după ce avea să se nască şi să devină adolescent, să viseze altfel decât mine." (Interviu acordat lui Mihai Tatulici, revista Amfiteatru, 1977)

Dacă am încerca astăzi să ni-l imaginăm pe Constantin Chiriţă, să îl recompunem din cărţi, interviuri, poveşti, amintiri, ar trebui să revenim la "Cartea cu prieteni" a lui Fănuş Neagu. Domnia sa ne convinge: "Chiriţă a avut parte de multe întâmplări rele, dar a trecut prin ele nejefuit şi, inteligenţă cultivată, şi-a păstrat mereu focul bucuriei nestinse. (...) Toţi adolescenţii din România care au citit romanul «Cireşarii» (unii l-au citit de şapte, opt sau nouă ori) sunt încredinţaţi că Titi Chiriţă e bun prieten cu Winetou şi că au dus împreună multe bătălii din care au ieşit învingători. Eu însumi mă gândesc că treaba poate să fie adevărată, altminteri de unde puterea lui de-a ne întoarce pe toţi, la mirodeniile care ne umpleau zilele copilăriei?! Marea lui biruinţă e aceea de a fi oprit himerele din drumul risipirii. Nu, niciodată nu e prea târziu să rămânem tineri!".


DESPRE LUMEA CIREŞARILOR, CU DRAG, DE LA PRIETENI
Nichita Stănescu, impresionat de candoarea cireşarilor, a scris, în semn de prietenie cu scriitorul Constantin Chiriţă, ciclul de poeme "Cântece de cireşar".
Iată poezia "Cireşar": "Nimeni nu crede dacă sărutăm/ pasărea în zbor, iarba înverzind./ Noi suntem un fel de martori/ ai adolescenţei ruginind.// Nimeni nu ne spune: bea, flămân­dule!/ Nimeni nu ne spune: înseta­tule!/ Curge primăvara pe sub fluturi,/ visător podeaua curge pe sub tine, patule!// Lasă-te pe somnul meu, tu, vis frumos,/ cade-mi tu în gura mea uscată/ roşie cireaşă dintr-un chiparos,/ zână inventată".
"Acum, când primăvara atinge cu genele, cu tot dinadinsul, fereastra casei voastre, gata să vă soarbă în afara bârlogului, nu-i aşa că aţi au­zit un glas: «Oameni buni şi copii buni, primiţi cu Cireşarii?». Spuneţi-mi, mai este cineva pe-acasă care să nu fi semnat zapisul de plecare ca rob în ţara şi-n lumea Cire­şarilor? (...) Ce fel de lume să fie lumea Cireşarilor, de poate aşa, pe nepusă masă, să deschidă inimi, să facă să înflorească prietenia curată? Câtă fantezie trebuie să risipeşti să poţi închipui nişte fiinţe în care orice tânăr să creadă, să se confunde cu ele până la năzdrăvănie? (...) De ce şi astăzi, la simpla rostire a Cireşarilor, am senzaţia unui lanţ de explozii dirijate către mirajul vieţii care palpită în petalele florilor de cireş?", iată omagiul adus de poetul Dumitru M. Ion Cireşarilor, pe ultima copertă a volumului IV. (Editura Cartea Românească, 1976)