Un roman solid, scris într-o limbă admirabilă

"Enigma Otiliei" este o carte citită cu sufletul la gură de generaţii întregi de tineri şi maturi, scrisă de unul dintre cei mai de seamă oameni de litere: G. Călinescu. Academicianul Eugen Simion s-a aplecat asupra operei călinesciene, scriind şi o interesantă prefaţă a volumului de faţă, editat de BPT.

Eugen Simion: Enigma Otiliei nu este atât un roman balzacian, cât un roman scris de cineva (un om inteligent, cu lecturile la zi) care revine la modelul Balzac după ce-l citise bine pe Proust. De altfel, preluând o observaţie a lui Thibaudet, G. Călinescu vorbeşte în eseurile sale de "balzacianismul" din "În căutarea timpului pierdut".

Aceasta vrea să spună că fundamental în acest roman, socotit azi cel mai important roman al secolului al XX-lea, este tocmai balzacianismul lui, adică tipologia, varietatea şi studiul caracterelor, analiza vieţii interioare. Acestea vin de la Balzac (doctor în ştiinţe sociale, ştiinţe morale şi psihologice!) şi intră acum într-un scenariu epic nou.

Pe scurt: G. Călinescu scrie, programatic, un roman de caractere şi totodată un roman care reia un număr de conflicte aşa-zis "clasice" (adică eterne în ordine existenţială), pornind de la un model epic pe care el îl va recomanda acum (1938) şi mai târziu (în Sensul clasicismului, 1946) în eseurile sale. Criticul are, altfel zis, un program epic pe care îl defineşte teoretic, ţinând seama de posibilităţile şi nevoile romanului românesc.

Din nefericire, programul lui n-a putut fi urmat pentru că, după 1946, cultura română a intrat în altă zodie ideologică şi, în aceste condiţii, orice discuţie despre modernitatea sau clasicitatea romanului va deveni superfluă... Ceea ce nu ne împiedică, azi, să discutăm despre programul călinescian. Eu cred, chiar, că este util din moment ce noi, românii, ne punem de aproape o sută de ani aceeaşi întrebare: avem roman? sau: de ce nu avem roman? sau, într-un ton mai optimist: încotro merge romanul românesc?

Eu aş simplifica lucrurile şi aş întreba: de ce romanul românesc nu are audienţa (în ţară şi străinătate) pe care de multe ori o merită?... Ca să răspundem corect, ar trebui, poate, să revenim la observaţiile lui G. Călinescu...

Personaje ce aparţin oricărei epoci

● Continuând cu personajele impecabil conturate (Stănică Raţiu ­ arivistul lipsit de scrupule, Aglae - baba absolută, Aurica - fata bătrână plină de frustrări, Simion Tulea - decrepitul schizofrenic) etc. altminteri tipologii uşor de identificat şi-n ziua de azi pe scena politică, în familie, la serviciu ori printre vecini, credeţi că aceste caractere constituie un punct de atracţie a adolescenţilor spre citirea acestei cărţi?

ES: De ce nu? Aglae, Aurica, Simion Tulea, Stănică Raţiu, Costache Giurgiuveanu... sunt caractere, ca să spun altfel, repetitive, tipuri caracteristice societăţii umane. Le regăsim, uşor diferenţiate, în toate epocile. De ce n-ar putea interesa pe un adolescent de azi (adolescenţa este vârsta ideală pentru descoperirea literaturii!) istoria unui avar parizian care-şi iubeşte până la fanatism fetele ingrate?

Sau istoria unui bătrân zgârcit bucureştean care îşi apără cu mijloace rudimentare averea de agresiunea rudelor şi, în acelaşi timp, are un puternic şi nobil sentiment al paternităţii în raport cu "pupila" lui, Otilia? De ce n-ar interesa, în fond, pe cititorul care navighează pe internet povestea de dragoste între trei "actanţi" de la începutul secolului al XX-lea: un tânăr provinicial (Felix Sima) care, îndrăgostit, nu vrea să renunţe la cariera intelectuală, un boier luminat, matur şi diplomat (Pascalopol) şi o tânără romanţioasă şi imprevizibilă (Otilia) pe care şi-o dispută, cu mijloace oneste, cei dintâi?...

Coroborată cu istoria anterioară (romanul familiei Giurgiuveanu - Tulea - Stănică Raţiu), această naraţiune sentimentală nu poate să nu intereseze şi, aş spune chiar, nu poate să nu pasioneze pe un cititor de azi, tânăr sau vârstnic, un cititor care, după ce a urmărit ororile pe care i le oferă zilnic televiziunile noastre, ia în mână un roman scris de un om sclipitor de inteligent şi talentat.

Acesta vrea să demonstreze, în alt plan al ambiţiilor sale, că un critic literar poate să scrie un roman valabil şi că teza lui Maiorescu (incompatibilitatea dintre poeţi şi critici) este falsă. Reuşeşte. Romanul este solid, ingenios, scris într-o limbă admirabilă. Stilul nu este nici pur comportamentist, nici pur analitic. Roman, în clasificarea naratologilor de azi, auctorial. Autorul este peste tot, ştie tot, ştie chiar şi ce se află într-un plic pe care personajul său nu l-a deschis încă.

O convenţie, desigur, pe care proza modernă a pus-o în discuţie şi, în bună parte, a eliminat-o. G. Călinescu o foloseşte în chip demonstrativ cu ideea că esenţial într-un roman nu este să înlocuieşti o convenţie prin alta, esenţial este să reconstitui un moment existenţial şi să fixezi un număr de caractere umane în circumstanţele existenţei.

● Între romanele lui G. Călinescu, pe ce loc se situează, în ceea ce vă priveşte, "Enigma Otiliei" şi de ce?

ES: Enigma Otiliei este al doilea roman al lui G. Călinescu şi va fi urmat de alte două: "Bietul Ioanide" şi "Scrinul negru". Este un roman deja clasicizat, intrat în conştiinţa mai multor generaţii. Remarc faptul că şcoala n-a reuşit să-l banalizeze şi să-l îndepărteze, astfel, de sensibilitatea marelui public. Romanul a avut parte de comentatori inteligenţi, ieri ca şi azi. Generaţia nouă de critici literari, observ, îl redescoperă... Semn că el nu şi-a epuizat posibilităţile, surprizele, substanţa...

A doua performanţă romanească a lui G. Călinescu este Bietul Ioanide, compus în alt stil. Este, după mine, un mare roman (mai exact: un eseu românesc sau un roman eseistic), modern, intelectual, cu o subiectivitate (aceea a naratorului) asumată. Portretul şi studiul caracterelor, realizate amândouă de un moralist - mizantrop superior, constituie, alături de ironia intelectuală, armele redutabile ale lui G. Călinescu în această naraţiune primită, la apariţie, cu scepticism.

Ce-mi place enorm, aici, este limbajul romanului şi arta (cu adevărat arta) portretului. Dacă noţiunea de roman intelectual are vreun sens (Thibaudet nu i-o găsea), atunci Bietul Ioanide (roman despre drama genului creator) este romanul nostru cel mai bun. Las, deocamdată, deoparte chestiunile ideologice... Ele au fost semnalate în repetate rânduri.

Femeia, eterna poveste...

● Venit pe fondul unui puternic expansionism proustian şi al unui val de simpatie pentru scriitura lui Joyce, romanul de faţă a fost un fel de pariu balzacian, câştigat de autor. Care au fost atuurile şi cui se datorează succesul său?

ES: Am răspuns în bună parte la această întrebare la începutul discuţiei noastre. Aş putea preciza doar atât: în anii '20 şi '30 romanul românesc încearcă să-şi schimbe modelele. Operaţie în stil românesc, adică repede, cu un sentiment "Kairic" (acum ori niciodată) şi cu conştiinţa că "Europa este cu ochii pe noi". Formulare, desigur, comică, dar, în esenţă, justă pentru că ea sugerează obsesia noastră - latini din răsărit - că suntem în urma Europei şi că trebuie să ne sincronizăm repede, refăcând astfel întârzierea, handicapul (eternul handicap) al istoriei noastre...

Romanul românesc se găsea, în 1938 (când G. Călinescu publică Enigma Otiliei), în această fază de schimbare: Holban (cel mai proustian dintre romancierii noştri), Camil Petrescu, mai înainte Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade (gidian în primele naraţiuni, apoi orientat spre modelul romanului anglo-savon; în 1934 publică primul roman joycian - "Lumina ce se stinge!"), Mihail Sebastian (mai puţin proustian în roman, bun comentator însă al lui Proust) cultivă "experienţa" şi încep să perceapă psihologia individului (universul interior) în alţi termeni decât aceia recomandaţi pe psihologia clasică.

Camil Petrescu face disocieri în acest sens şi gândeşte romanul ca "un dosar de existenţă", iar Eliade scrie, paralel, un roman de tip existenţialist (Întoarcerea din rai, Huliganii), înainte de a trece la proza mitică (Domnişoara Cristina) unde are cel mai mare succes... G. Călinescu nu este, principial, împotriva acestor înnoiri (dovadă că acceptă estetic romanele citate mai sus, mai puţin acelea ale lui Mircea Eliade!), dar este de părere că, înainte de a deveni prustieni, gidiani, joycieni, romancierii români trebuie să înveţe elementele de bază ale meseriei.

Acelea pe care le poate găsi la un maestru autentic ca Balzac. Propune atunci, acest "pariu balzacian" - cum ziceţi - şi construieşte o teorie bazată pe ideea unui clasicism fundamental, pe deasupra stilurilor, explică el. O teorie pe care o întâlnim, cum am dovedit în altă parte, şi la Paul Valéry. Clasicismul călinescian nu se opune, în esenţă, modernităţii, vrea doar ca experimentele modernităţii să nu distrugă ceea ce este esenţial şi permanent în roman, studiul condiţiei umane, de pildă, sau studiul caracterelor sub latură existenţială şi morală...

Întrebaţi dacă G. Călinescu, optând pentru această propoziţie aparent conservatoare în epocă, a avut sau nu succes. A avut şi are în continuare din moment ce discutăm azi (la 72 de ani de când l-a publicat) despre acest roman cu un titlu aşa de curios la un teoretician al clasicismului... Este singurul lucru care nu-mi place în romanul său...

● Tabloul "haut en couleurs" al începutului de secol al XX-lea în care-şi plasează autorul acţiunea este populat cu personaje memorabile şi cu intrigi care se ţes una din alta, pe fondul statului la pândă pentru averea lui moş Costache. Singurii dezinteresaţi de moştenire, dar interesaţi de Otilia, sunt medicinistul Felix şi moşierul Pascalopol. Alegerea îi aparţine Otiliei. Romanul se cheamă "Enigma Otiliei". Care e, totuşi, enigma Otiliei?

ES: Prozatorul a lămurit faptul că enigma nu este a Otiliei, ci a tânărului Felix care nu înţelegea de ce ea îl preferă pe Pascalopol şi nu, cum s-ar cuveni, pe el... O explicaţie acceptabilă. Totuşi, G. Călinescu a voit, cred, să sugereze (pe urmele lui Gide şi a altor prozatori moderni) că femeia tânără are, oricât de inteligentă ar fi, o coastă de iraţionalitate în ea, o notă de neprevăzut şi, deci, de mister.

Cine citeşte eseurile criticului observă că el este preocupat de psihologia feminităţii şi ideile lui sunt uneori contrariante pentru spiritul nostru. Amintiţi-vă teoria pe care o face arhitectul Ioanide pentru a-şi justifica infidelităţile...

Revenind la Enigma Otiliei: nu Otilia este în roman personajul cel mai realizat, esteticeşte, memorabili sunt Stănită Raţiu, Moş Costache Giurgiuveanu şi, în bună măsură, Pascalopol (un personaj inedit în tipologia epicii româneşti). În aceste cazuri se remarcă mai uşor talentul lui G. Călinescu de a redefini şi redimensiona modelele clasice. Reuşeşte. Stănică nu-i doar un Caţavencu al ideii de paternitate, cum s-a spus, este un Mitică mai complex, mai inteligent şi mai ticălos, el are totdeauna la îndemână o metafizică (falsă, evident, dar o are) a trădării...