"Zilele şi nopţile...", un roman-document de epocă

● Jurnalul Naţional: Mai puţin cunoscut decât "Donna Alba" sau "Rusoaica", romanul lui Gib Mihăescu, "Zilele şi nopţile unui student întârziat", îşi găseşte totuşi locul în rafturile Bibliotecii pentru toţi. Care sunt argumentele pentru care un tânăr student al zilelor şi nopţilor noastre să citească această carte?

Teodora Dumitru: Dacă e vorba despre un student "întârziat" - adică restanţier cronic -, poate să înveţe câteva trucuri prin care să-şi prelungească "sine die" dulceaţa traiului pe spinarea babachii. E un roman foarte instructiv. Credeţi că glumesc? Protagonistul e un expert în marketing mahalagist şi în ştiinţa imaginii. Se plimbă nonşalant prin mai multe medii - în contextul interbelic românesc, al vieţii din Capitală - şi are o forţă de adaptare care merită studiată în detaliu. Apoi, e un roman care sigur îi va încuraja pe cititori, dacă nu au reuşit până acum, să citească şi celelalte romane - mai bune - ale lui Gib
I. Mihăescu.

● Dincolo de un tablou "haut en couleurs" al epocii interbelice - de la atmosfera mediului universitar bucureştean la portretul femeii "de rasă" versus cel al mahalagioaicei -, personajele creionate de autor în acest roman au oareşice corespondenţe cu personajele "Momentelor" şi teatrului lui nenea Iancu. Ce le apropie, ce le separă pe primele de eroii lui I.L. Caragiale?

În primul rând, realizarea estetică. Caragiale este un maestru al genului satiric, un fenomenal creator de limbaj şi de tipologii. Gib Mihăescu reuşeşte, în acest roman, să preia - chiar foarte fidel pe ici-pe colo - unele dintre locurile comune caragialiene; este şi el un bun observator al mahalalei, are "auzul" fin şi izbuteşte pagini veridice, însă nu atinge nivelul estetic caragialian. E drept, intenţiile acestor doi autori sunt doar până la un punct similare: Mihăescu scrie un roman, nu o schiţă sau o comedie, iar pe distanţe lungi e dificil să păstrezi nivelul şi cota acuităţii; apoi, acest autor nu are o fibră sută la sută satirică, ironia lui e mai moale, tinde spre empatie, spre identificare cu personajul, chiar dacă diferenţa de "clasă" - la propriu şi la figurat - rămâne vizibilă. Această empatie îi permite autorului să fie "sentimental", să-şi orienteze uneori personajele spre un registru melodramatic mai mult sau mai puţin asumat.

La Caragiale nu e nimic neasumat, totul e controlat. În personajul conului Nisipoiu - grefier la tribunal şi soţ al cucoanei Polixeni -, Gib I. Mihăescu creează de pildă o foarte reuşită combinaţie caragialiană: un Trahanache transformat în Jupân Dumitrache. Mihnea Băiatu, protagonistul romanului, iarăşi, e o variantă mixtă de Caţavencu şi Rică Venturiano. Însă numai până la un punct: odată amorezat, micul specialist în înşelăciune şi în discursuri reparatoare la minut devine brusc un suferind autentic - "deviaţie" străină personajelor caragialiene din comedii şi din "Momente". Această convertire subită (şi cumva artificială) a personajului, de la înşelător la autentic, a fost de altfel reproşată romancierului chiar la apariţia romanului.

Însă, nu-i mai puţin adevărat, dacă nu reuşeşte să egaleze şcoala lui Caragiale, Gib I. Mihăescu reuşeşte totuşi să creioneze în acest roman ipostaze şi sosuri mahalageşti care mai de care mai picante. Dacă în abordarea mahalagioaicei vine pe urmele lui Caragiale, în imaginarea femeii "de rasă", Gib I. Mihăescu are ceva din gustul lui Camil Petrescu. Fireşte, e acesta un gust şi un tipar al epocii, însă mediocritatea nu e aici un handicap: romanul lui Gib I. Mihăescu este şi un document de epocă, surprinde gusturile şi mentalităţile comune, reuşeşte să exprime un mediu credibil măcar prin varietatea şi coloraţia tipurilor.

● Care este locul lui Gib Mihăescu - mă gândesc nu la un clasament sportiv, ci, să zicem, la diferenţa specifică - între numeroşii şi valoroşii prozatori români interbelici?

Sportiv-nesportiv, fixarea locului unui romancier e un gest care presupune o ierarhie - aşadar un clasament. Gib I. Mihăescu este un romancier important, însă nu e o prezenţă majoră, de tipul Sadoveanu sau Rebreanu. Fără aceşti doi romancieri colosali, fără Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu, romanul românesc interbelic ar fi de neimaginat. Gib I. Mihăescu a scris într-un context care i-a fost deopotrivă stimulativ şi inhibator: interbelicul a fost o epocă deosebit de fertilă pentru romanul românesc - ca atare, Gib I. Mihăescu a avut o concurenţă acerbă. Romanele semnate de Anton Holban, de Max Blecher, de Mircea Eliade sau de Mateiu I. Caragiale au diversificat nesperat de mult registrul romanului românesc şi i-au asigurat un nivel valoric constant ridicat.

Cele mai bune dintre romanele lui Gib I. Mihăescu, "Rusoaica" (1933) şi "Donna Alba" (1935), apar imediat după marile romane camilpetresciene. Totuşi, Mihăescu reuşeşte să-şi impună individualitatea şi nu se lasă furat de tentaţia epigonatului. Tipurile sale de masculinitate (Ragaiac, Mihai Aspru) şi de feminitate ("Rusoaica", Donna Alba) s-au impus în istoria literaturii române ca tipuri gibmihăene, iar nu camilpetresciene, eliadiene sau holbaniene.

● Exerciţiu de imaginaţie: dacă ar mai trăi, ce trăsături definitorii ar creiona Gib Mihăescu pentru un student (întârziat sau nu) al zilelor noastre? Mă gândesc că, dacă între cele două războaie mondiale moravurile şi idealurile erau cele descrise în volumul de faţă, iar era postbelică a venit vijelios să aşeze totul pe noi temelii, mediul universitar de după 1989 are cu totul şi cu totul alt... parfum?!...

Nu chiar cu totul şi cu totul. Astăzi admişii la examen nu mai sunt afişaţi la gazetă, apar pe internet. Glumesc, evident. Nu e singura diferenţă. În linii mari, Mihnea Băiatu era şi el, ca mulţi alţii atunci şi astăzi, o loază întreţinută de părinţi, un şmecheraş de Bucureşti. Însă condiţiile erau altele. În primul rând, studentul "întârziat" al lui Gib I. Mihăescu intrase la Facultatea de Drept din Bucureşti, iar nu la vreo particulară din Găeşti sau din Mizil. Aici ţineau cursuri P.P. Negulescu, Rădulescu-Motru, N. Iorga şi alte figuri importante ale perioadei ante- şi interbelice.

"Întârziat" sau nu, protagonistul lui Gib I. Mihăescu dobândise abilităţi retorice, un jargon specializat şi un stil de convingere pe care mulţi dintre absolvenţii de astăzi nu-l au nici după ce termină doctoratul. Apoi, studentul român - în varietatea ilustrată de romanul lui Gib I. Mihăescu - avea atunci alte aspiraţii, pe care un studiu sociologic le poate explica mai bine. Nu obţinerea unui job şi al unui salariu îl motiva în primul rând, ci realizarea - să zicem estetică - a personalităţii. Filosofia şi Literele erau vedetele disciplinelor universitare. Un student la Filosofie sau la Litere se înscria într-o categorie selectă.

Apoi Dreptul şi, la urmă (!), ştiinţele. Sigur, aceasta e o ierarhie subiectivă a protagonisului Mihnea Băiatu şi nu poate fi ridicată la gradul de adevăr documentat, însă are şi ea relevanţa ei. Împins de părinţi să dea la Drept, Mihnea Băiatu nu se lasă până nu se înscrie şi la Conservator (pentru a deveni, dacă nu un Micescu, atunci un Nottara...). Apoi, mai era şi contextul politic: unul dintre studenţii eminenţi din Universitate, multi-licenţiat, cu "bile albe şi elogii", n-are idealuri de carieră sau erotice, visând doar la bidineaua şi cazmaua care să construiască o nouă societate, după modelul naţionalist-legionaroid. Pandantul politic - al intrării în politică după absolvire - era o miză serioasă.