Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Comisia Europeană încearcă să profite de precedentul cipriot pentru a extinde la nivelul întregii Uniuni Europene o aberaţie care s-a produs într-un stat membru UE considerat paradis fiscal. Cu alte cuvinte, CE îşi propune să dea o lecţie tuturor paradisurilor fiscale, dar fără a lua în calcul că principalele considerente pentru care se duc banii într-un anumit loc sunt legate de încredere, nu neapărat de statutul de paradis al respectivei destinaţii. Din păcate însă, birocraţii de la Bruxelles se prefac că nu înţeleg că despre asta e vorba şi induc neîncredere întregului sistem bancar aflat sub juridisdicţia sa pentru a lovi paradisurile fiscale.
Dar, dacă totuşi Comisia Europeană se face că nu vede că banii se duc spre destinaţiile care generează încredere, nu neapărat către paradisurile fiscale, şi se încăpăţânează să-i transforme pe deponenţii cu economisiri de peste 100.000 de euro în investitori, atunci mulţi dintre ei nu vor ezita să-şi regândească profilul de risc, şi, mai ales, moneda în care îşi vor schimba banii. Asta pentru că atât timp cât doreşti să-ţi conservi o valoare şi aceasta este supusă presiunii politice te interesează în principal mediul de afaceri. Iar atunci când mediul e problematic, te refugiezi într-o zonă care îţi inspiră încredere, şi achiziţionezi, implicit, şi moneda respectivului mediu.
Aşadar, câtă vreme funcţionezi într-un mediu de afaceri restrictiv, în care se iau decizii aberante, precum cele din Uniunea Europeană, plasamentele îşi vor lua tălpăşiţa către medii economice mai primitoare. Întrebarea este însă dacă vrei să-ţi păstrezi plasamentele în moneda ţării tale, ceea ce echivalează cu a-i acorda încredere mediului economic al acesteia, se poate face acest lucru în condiţiile unei mediu viciat politic, dar gestionat mai corect financiar?
Am observat după “haircut”-ul din Grecia că CDS-urile şi-au pierdut din importanţă pentru că respectivul instrument reprezenta o asigurare împotriva riscului de faliment, iar statul elen a fost salvat de acesta prin intermediul unor măsuri administrative cu o mare încărcătură de hazard moral şi selecţie adversă. Fireşte că împotriva anulării unei părţi a datoriei ţării de la Marea Egee, investitorii păgubiţi trebuiau să se protejeze cu Total Return Swap, nu cu Credit Default Swap - pe scurt, CDS. Acum însă e târziu pentru această discuţie, mai bine am învăţa din această lecţie şi ne-am pune problema ce poate face o persoană care doreşte să-şi conserve economisirile în ţara sa şi în moneda acesteia, dacă are încredere mai multă în sistemul financiar-bancar decât în cel politic? Sau altfel spus: În ce măsură îşi poate păstra credibilitatea un sistem financiar cu monedă liber convertibilă dacă e supus unor presiuni politice la nivel de Comisie Europeană?
Aşa cum banca de invesţii J.P. Morgan a făcut CDS-urile când a avut nevoie să evalueze ecartul de risc între deflatorul PIB şi inflaţia la consumator, poate că şi diferenţialul de credibilitate dintre sistemului financiar şi cel politic trebuie compensat printr-un instrument financiar.
