105 ani de când Flămânzii au pornit Răscoala

8/21 februarie 1907. Flămânzi, judeţul Botoşani. „Vrem pământ!”, au strigat într-un glas ţăranii moldoveni care n-au mai putut răbda suferinţele cumplite pe care le îndurau. Marii moşieri îşi închiriaseră proprietăţile arendaşilor, care încercau să obţină profituri cât mai mari în timp scurt, asuprind ţăranii cărora le ajunsese cuţitul la os şi abia mai găseau câte o mână de porumb să le facă păsat copiilor care plângeau de foame. Săraci „lipiţi”, peste 23% din ţăranii români nu aveau deloc pământ, iar mai bine de 33% stăpâneau între 0,5 şi 3 hectare.

Adunaţi la iarmaroc, mai mulţi ţărani din Flămânzi şi din satele din preajmă au hotărât că „aşa nu se mai poate”. Toţi erau supăraţi că Mochi Fischer (care luase în arendă moşia prinţului Mihalache Dimitrie Sturdza de la Flămânzi şi deţinea multe moşii şi păduri de aproape 237.000 hectare) refuzase să le semneze învoielile (contractele) agricole. Revoltaţi, au mers să-i ceară socoteală lui Gheorghe Constantinescu, administratorul moşiei. Dispreţuitor, acesta n-a vrut să audă de vreo învoială, lovindu-l pe unul dintre răzvrătiţi. A fost scânteia care a aprins răscoala. Înfometaţi, desculţi şi umiliţi, ţăranii au lovit la rândul lor în stânga şi în dreapta, au golit hambarele de cereale, făcându-şi singuri dreptate.

La sfârşitul lui februarie, înarmaţi cu furci, coase şi topoare, ţăranii au pornit deschis lupta împotriva moşierilor. Flacăra răscoalei s-a întins apoi în întreaga Moldovă şi mai multe proprietăţi ale latifundiarilor au fost distruse. Ciocnirile sângeroase cu armata, din luna martie, nu i-au speriat, iar răzmeriţa a cuprins Muntenia şi Oltenia cu o furie fără margini. Pe la sfârşitul lui martie până spre jumătatea lui aprilie 1907, au avut loc campanii de represiune armată soldate cu numeroase victime şi arestări.

Drama ţăranilor moldoveni a fost surprinsă de Octavian Goga în  revista Ţara noastră (nr. 12/18 martie 1907), publicaţie fondată în ianuarie acelaşi an, la Sibiu. Articolul, semnat simplu „G”, zugrăveşte în detaliu obida acelor „zile grele”, cum de altfel îşi intitulează textul: „Când aşternem aceste rânduri pe hârtie, sufletul ne e cuprins de cea mai adâncă amărăciune. În România e, în aceste zile, frământare mare, tulburare grea al cărei strigăt răsună departe peste hotarele acestei ţări. Zilele aceste sânt acolo, zile de răzvrătire, de groază.

Ura care a clocotit vreme îndelungată în piepturile obidiţilor fără număr azi cere cuvânt, cere răsplată şi cere pedeapsa celor păcătoşi. S’au răsculat ţăranii în Moldova. Aceşti oameni munciţi şi răbdători n’au mai putut suferi cu mâinile încrucişate nedreptăţile cari le amărau traiul. S’au ridicat din umilinţa lor mută şi azi vor să-şi facă dreptate cu acea pornire înfricoşată a răzbunării care trebuie să isbucnească mai curând sau mai târziu din sufletul omului nedreptăţit. Şi-au lăsat bordeiele lor sărace şi s’au pornit cete nenumărate de ţărani din toate satele prăpădite, au tăbărât asupra vinovaţilor, i-au alungat din cuprinsurile lor, l-au spulberat belşugul şi tihna traiului, le-au sfărmat prisosul de bogăţie.

În drumul lor de primejdii, ei au fost opriţi de batalioanele dorobanţilor, meniţi să potolească pe răsculaţi. S’a vărsat şi sânge în mai multe părţi şi răzvrătiţii încă nu s’au oprit în calea lor. Care poate fi vina acestui rău? Vina e soartea fără seamăn de rea la care au fost aduşi aceşti oameni, întreagă Moldova cu câmpiile ei mănoase, cu ogoarele şi livezile ei întinse a ajuns în mâna străinilor fără milă şi durere. Boierii cei mai mulţi şi-au dat moşia lor strămoşască în arândă. Traiul şi trebuinţele lor îi leagă de oraş, de Bucureşti sau de străinătatea care împarte mai multe mulţumiri omului dornic de plăceri, decât liniştea vieţii dela ţară.

Moşiile au ajuns în arânda celor ce-au dat mai mult. Şi cine putea da mai mult, decât acela care nu-i atins de milă şi care ştie dela început că se va folosi de orice mijloc iscusit ca să stoarcă câştig. (…) Aceşti Fischeri mari şi mici s’au aciuit în sate şi oraşe. Iaşii, Botoşanii, Fălticenii, Dorohoiul şi cele mai multe din oraşele Moldovii sânt copleşite de mulţimea lor. Ei au ajuns să poarte puterea în mână. (…) Şi Târnavele noastre şi Murăşul şi Maramurăşul nostru ocrotesc aceeaş jale.”