Astăzi e ziua ta: Adela Mărculescu

Nimic nu poate pătrunde în adâncurile tale aşa cum o face vocea Adelei Mărculescu. Transmite un soi de sensibilitate, de fragilitate însoţită de o nebănuită putere de expresie. O feminitate atât de aparte, încât doare, o strălucire atât de puternică, încât arde tot ce este nevaloros. O capaci­ta­te rară de a pătrunde la temelii. Zgu­duitoare când lasă libertate ape­lor profesiunii sale de credinţă, şi la fel de incredibilă în marile sale tăceri. O vorbă scurtă, un gest aidoma, discret. Dar când te priveşte în ochi poţi fi sigur că eşti cel care trebuie să fii, căci altfel nu se poate. Talentul său îţi inundă fiinţa şi din acea clipă nu mai eşti singur niciodată. Crede în Teatru. Crede în forţa Cuvântului. Crede în Prieteni, crede în Adevăr. Pentru Adela Mărculescu, teatrul este un mod de viaţă. Unicul. Astăzi, Adela Mărculescu îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

"Bucuria şi generozitatea ne curăţă sufletul"
"Ce a însemnat anul care a trecut, cu bune şi cu rele? Bine zis. Cu bune şi cu rele. Sau invers. Dar să nu contabilizăm. Socotelile nu-mi plac. Nu de alta, dar, de câte ori le-am făcut, am ieşit prost. Anul trecut, aşadar: cu echilibru le-am trecut pe toate. Pentru că ştiam că vine iar Crăciunul, ziua mea, bucuria pomului împodobit. Ce a însemnat? Ce vreau să însemne: bradul cu plete de beteală multicoloră lângă care timpul m-a adus... pe mine. Şi aşa, an de an. Timpul, marele stăpânitor a toate. Vedeţi? De asta nu fac socoteli.

Mă felicit pentru credinţa mea neabătută în Dumnezeu, în Părinţi, în Prieteni, şi pentru ei, şi pentru mine, în Profesiunea mea – în Teatru...

Şi mă mustru – ba, chiar, mă cert rău! – pentru că n-am avut tăria – sau nu am găsit un bob zăbavă – de a-mi cere iertare. Cu glas tare, răspicat.

Motorul care mă face să merg înainte? Loialitatea faţă de toţi cei pomeniţi mai înainte. Şi încrederea că legământul nostru de respect, onoare şi iubire va fi dus mai departe... Şi mai departe. E Crăciunul, nu? Bucuria şi generozitatea ne curăţă sufletul. Eu sunt doar un dar al Său!

O zi pierdută? Când am încercat ceva, şi a fost zadarnic. Când am spe­rat ceva, şi speranţa a fost deşartă. Când am vrut să visez, şi am fost tre­zită brusc. Când am simţit că simţul humorului mă părăseşte... E cel mai grav. Mă scutur, mă iau la trântă cu mine... şi câştig. Sunt de-a lui Moş Crăciun, nu?

Nu prea am de ce să mai zâmbesc, ştiu. Dar nu vreau să ştiu. Recunosc. Zâmbesc des la animăluţele de pe stradă, la flori, la pomi, la cer... la prieteni... Am învăţat mai târziu, ce-i drept – dar nu prea târziu – că esenţial este simţul humorului. În «caracterele» sale, La Bruyère spunea cam aşa: «Trebuie să râdem înainte de a fi fericiţi, de teamă să nu murim fără să fi râs». Nu vă temeţi, oameni buni, şi vine şi Crăciunul!

Dacă mai am încredere în oameni? Păi, cum altfel aş putea face o asemenea meserie? Scena e legată de oamenii de pe aceeaşi scândură, şi, la fel de straşnic, de cei din faţa ta. Şi apoi... când oamenii îşi aduc aminte de tine. Când dumneavoastră o faceţi, Crăciun de Crăciun, aşa cum o faceţi, cum să nu ai încredere în ei?

Dacă ar fi mă întâlnesc cu Adela Mărculescu adolescentă ce sfat i-aş da? La o vorbă rea, să răspundă cu o drăgălăşenie. La un gest brutal, cu o mângâiere. La o faptă de harpagon, cu un dar. La indiferenţă, cu o parti­cipare totală. Să se respecte pe sine, şi atunci va şti să-i respecte pe ceilalţi. Să fie sinceră faţă de sine, şi atunci nu poate fi falsă faţăde ceilalţi. Şi, mai presus de toate, să-şi păstreze intact simţul humorului, şi va şti să cearnă şi să discearnă binele de rău. Cam multe? Aşa-i când vine clipa cea mare a... Crăciunului. Pe scurt? Să fie ea şi să râdă cu sufletul."