Astăzi e ziua ta: Adriana Şchiopu

Chipul Adrianei Şchiopu exprimă de la generozitate şi curaj până la credinţă, fidelitate, pasiune, toate închegate de o feminitate guvernată de decenţă. Disponibilităţile ei actoriceşti sunt incre­dibile. Foarte pasionată de muzică, s-a îndreptat, din fericire pentru noi, spre teatru şi a avut norocul să fie în clasa marii actriţe Olga Tudorache. Adriana Şchiopu şi-a sărbătorit luni ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

"Oamenii au o nevoie instinctivă de a ieşi din mizeria din jur"
"Anul trecut am scos o premieră, o comedie americană, în care joc alături de doi foşti colegi de facultate, Florin Călinescu şi  Doru Ana. «Sex On The Bici sau Dorinţele sălbatice ale soţului meu aproape m-au înnebunit», de Nona Ciobanu, după piesa lui John Tobias. Un text care s-a jucat cu mare succes la New York şi la Paris şi văd că şi la noi sunt sălile pline. M-am bucurat că după «150» de ani m-am reîntâlnit cu colegii mei. La premieră a fost şi doamna Olga Tudorache. Am fost prima promoţie a doamnei Olga şi nu a lipsit de la nici o premieră de-a noastră.

Căţelul mă face să zâmbesc. Umorul fiicei mele, care a scos şi ea două premiere, «Visul unei nopţi de vară» cu Gelu Colceag şi «Furtuna», în regia Cătălinei Buzoianu. Am şi eu umor, soţul meu îmi spunea câteodată că am mai mult umor decât el, dar el avea geniu comic. Pot să joc comedie foarte bine, dar îmi trebuie text şi context. Trebuie să-ţi admiţi limitele, iar eu am făcut-o. Irina are foarte mult umor, un foarte bun-simţ al observaţiei, şi asta ne mai face să zâmbim. Dacă îmi displace ceva, acel lucru este vulgaritatea. De fapt, este singurul lucru care se promovează.

Să fiu mai înfiptă nu, cu siguranţă nu. Nu am vrut şi nu am putut să fiu aşa, astfel că acum am sentimentul unui om liber. Unui om care se trezeşte liniştit dimineaţa şi se uită fără să-i fie ruşine în oglindă. Un om care se poate uita în ochii oamenilor. Observ că acest lucru a dispărut, oamenii nu se mai privesc în ochi, vorbesc cu privirea în jos, iar asta spune foarte multe. Anunţă o înstrăinare, cred că şi o alienare specifică lumii moderne, din ce în ce mai vizibilă şi mai galopantă. În această li­bertate eu mă simt bine. Că aş fi putut face mai multe, da, dar ar fi însemnat să fac nişte compromisuri pe care nu am fost şi nici nu sunt dispusă să le fac. Îmi permit să spun «Cu tine vorbesc, cu tine nu vorbesc. Ştii de ce nu vorbesc cu tine şi cu tine ştii de ce vorbesc». Nu e puţin lucru, pentru că nu multă lume îşi permite asta. Acest lucru se plăteşte, dar ce nu se plăteşte. Este moneda mea. Cred foarte tare în întâlniri. Dacă e să ne întâlnim, ne întâlnim. Dacă nu, atunci poate nu trebu­ia să ne întâlnim. Am făcut film. Cu toţi regizorii români, dar şi cu străini, şi cu actori mari. Nici nu ştiu ce partituri ar fi fost pentru mine, dar pot spune că am nimerit filme de referinţă. Nimeni nu le are pe toate. În teatru am jucat, aş fi putut şi mai mult, dar până la urmă dacă regizorul vede altă actriţă nu pot spune de ce nu mă vrea pe mine. E ca-n iubire. E bine să nu forţezi nota, că atunci nu mai e iubire, e altceva şi e ceva la care nu mă pricep. Am jucat în «Hotelul dintre lumi», de Eric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Alice Barb. Un spectacol special. Mai aude lumea un text frumos, mai aude Rahmaninov, nu numai muzică zdruncinată. Oamenii au revenit la teatru. E şi ieftin teatrul. Un film la un mall te costă mai mult. Aici actorii vin pe scenă, îi vezi aproape. Cred că oamenii au o nevoie instinctivă de a ieşi din mizeria din jur. Există un dispreţ total pentru intelectuali, pentru artişti. Pe nimeni nu interesează. Dacă tu dai pălării, omul acceptă pălării. Dar propune-i şi umbrele, că poate omul vrea şi umbrele. Mă bucur că, în toată sărăcia în care se scaldă artistul român, el de fapt este mai bogat. Trebuie să fie îngrozitor de apăsător să trăieşti cu grija de a avea poşeta cea mai scumpă sau maşina cea mai nouă. Modele am avut, ca Mariana Mihuţ, mi­nunată actriţă, sau Gina Patrichi, care a şi botezat-o pe Irina, dar actriţa mea preferată este Anna Magnani. Era comică, tragică, în toate cheile o dată. Le conţinea pe toate. Era fenomenală, cu un farmec nebun. Sigur că dacă spui tineretului despre ea nu cred că ar fi interesat. Ochii ei puţin încercănaţi erau atât de bogaţi. Avea o zare în privire, aducea o lume când venea. Teribil de fe­minină, era când urâtă, când splendidă. Artistul a fost şi n-a fost integrat în societate, el a avut mereu o libertate a lui. O pasăre, pentru că el din momentul în care creează zboară. El era liber cu zborul lui. Ţin minte că doamna Olga la ore ne-a spus să ne gândim la ceva care să semene cu noi. Care să ne definească. Un coleg a spus «Un bilet de teatru», altul «O umbrelă». Eu rămâneam întotdeauna ultima cu răspunsul şi apoi am răspuns «O vişină». Aşa mi-a rămas numele în facultate, Vişina. Dulce-amar..."