Astăzi e ziua ta: Constantin Lăcătuşu

A stabilit premiere naţionale şi mondiale, reuşind să înscrie România în elita alpinistică internaţională. Cel mai cunoscut alpinist român, primul care a cucerit Everestul, Constantin Lăcătuşu împlineşte astăzi 51 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

Cred că am primit de la viaţă ceea ce am meritat
"Chiar şi în aceste vremuri, ceva mai grele, încerc să-mi păstrez motivaţia şi să mă dedic în continuare unor proiecte la care mă pricep şi care îmi plac. Fie ele de mediu, fie alpinistice. Pregătesc o expediţie «open» în Nepal, de fapt un team building la mare altitudine deschis oricui e dornic să fie iniţiat în tainele alpinismului himalayan.

Înainte de a fi alpinist, am fost un pasionat handbalist. Am ales apoi verticalele munţilor sub influenţa cadrului natural din jurul casei, a vieţii de geolog «carpatic», dar şi a celor care mi-au direcţionat destinul (prietenii din copilărie care aveau mai mult curaj decât mine, profesorul de matematică Avadanei şi doctorul Iacomi, care au fost primii mei mentori în ale muntelui, apoi alpiniştii care mi-au fost antrenori şi modele: Dan Vasilescu, soţii Coliban, Liviu Bâlea, Ted Tomov, Ştefan Treger, Paul Fozocos, Mitică Chivu, Novac Iacob, Liliana Becea, Cornel Coman. Au mai fost două cărţi: una citită în armată, scrisă de Niculae Baticu (cel mai important alpinist român din perioada interbelică), după care m-am hotărât să devin alpinist, a doua carte, o istorie a cuceririi giganţilor de peste 8.000 m, a ma­relui geolog şi speolog Marcian Bleahu. Citind-o, de mai multe ori, m-am decis că trebuie să merg în Himalaya.

Ce nu se ştie despre mine? A­tunci când voi scrie o carte, se vor afla mai multe lucruri care nu au ajuns, deocamdată, la public. ¶

Everest este un vis pentru orice alpinist. Să fii primul român care păşeşte acolo reprezintă o performanţă istorică pentru noi, dar pentru mine ar fi fost mult prea puţin, dacă ar fi fost singura. Everestul m-a făcut însă foarte cunoscut. Ce ar trebui însă ştiut este că înainte cu un an încercasem Everestul pe un traseu foarte dificil, în premieră mondială, tentativa în sine fiind mai apreciată de cunoscători, chiar decât ascensiunea reuşită pe o variantă clasică. Până în 1995, urcaseră pe Everest, urmând ruta clasică dinspre nord, cam 70 de alpinişti, adică cam câţi urcă acum într-o singură zi.

Bucuriile unui alpinist sunt date de expediţia în sine, de întregul proces al apropierii de vârf, de lupta pas cu pas pentru atingerea obiectivului final. Dacă ţelul este ratat, apare şi senzaţia de neîmplinire, dar aceasta este compensată emoţional atunci când ştii că ai făcut tot ce se putea face, că nu regreţi cu nimic pasul înapoi.

Ar fi greu de ierarhizat expediţiile mele după dificultatea lor, cred totuşi că prima victorie românească pe un optmiar, Broad Peak (8.047m) a fost cea care m-a solicitat la maximum. Atunci am şi întins coarda poate mai mult decât ar fi trebuit, dar altfel nu aş fi reuşit. Eu şi alţi patru prieteni am realizat singura ascensiune a vârfului în acel an. Alţi 70 alpinişti au eşuat.

Cred că am primit de la viaţă ceea ce am meritat. Succesele, dar şi eşecurile au fost în general proporţionale cu gradul de implicare, aşa că mi le asum pe ambele. Recunosc că am avut un destin la care nici măcar nu am visat în prima parte a tinereţii.

Ani de lumini şi umbre, chiar dacă i-am trăit cu adevărat la înălţime. Esenţial este să descoperi mereu o nouă provocare şi atunci aventura continuă. Chiar dacă, invariabil, după un vârf atins mai trebuie să şi cobori."