Astăzi e ziua ta: Constantin Ţoiu

„Ajungând la vârsta de 88 de ani, nu prea trăiesc decât în trecut, prin cele scrise în trecut. Pentru mine este foarte important ce crede ge­neraţia foarte tânără de critici despre mine. De exemplu, Marius Miheţ, un foarte tânăr critic, care trăieşte la Oradea, scrie în prefaţa cărţii «Căderea în lume»: «Între romanele de top ale generaţiei '60, „Căderea în lume” este o realizare admirabilă alături de „Lumea în două zile” a lui George Bălăiţă. Deşi s-au făcut aprecieri despre cărţile lui Augustin Buzura, Paul Georgescu, Petre Sălcudeanu, Alexandru Ivasiuc, romanul lui Constantin Ţoiu este mult peste aceste realizări având o construcţie impecabilă, scris cu un raţionament aparte, prozat inteli­gent de un maestru al geniului. Multiplele sale conotaţii şi sugestii de lectură confirmă după 20 de ani o bijuterie prozastică aproape uitată. Dacă sunteţi dezamăgiţi de roma­nul contemporan, citiţi această carte, iar dacă vreţi să scrieţi vreodată un roman recitiţi-o». De asemenea, Luminiţa Marcu, şi ea un foarte tânăr critic spune despre cartea mea «Vrăjeli de buzunar»: «Constantin Ţoiu seamănă foarte bine cu propriile sale cărţi. Fără pretenţii eli­tiste,(...) Constantin Ţoiu ne re­aminteşte de ce meseria de scriitor a fost cândva una atât de glorioasă».

Nu m-am gândit niciodată la premii, am fost întodeauna mirat, chiar şocat că am primit Premiul Academiei, Premiul Uniunii Scriitorilor, fel de fel de premii. Am fost copleşit de aceste premii pe care nu le aşteptam.

Dacă nu m-aş fi născut român, n-aş fi scris deloc. Eu sunt aromân, dar calitatea de aromân a potenţat în mine românismul. Am fost peste tot în lume, dar m-am simţit foarte român, în sensul cel mai bun al cuvântului. Sunt un român foarte special.

Aş retrăi oricând perioada copilăriei. Eram foarte ambiţios şi bine crescut. Am avut o mamă formidabilă care m-a îndreptat pe căile cele mai bune. Am avut tendinţa de a mă izola, de a fi altfel decât scriitorii obişnuiţi. Am fost întotdeauna foarte singur. De asemenea, aş retrăi perioada liceului. Când eram în liceu, la Braşov, mă plimbam singur pe sub Tâmpa şi m-am întâlnit cu directorul şcolii. M-a întrebat ce caut singur acolo. Eu, surprins de întrebare, am lăsat capul în jos şi am tăcut. A doua zi am aflat că mă lăudase prin cancelarie, spunând că voi fi un mare scriitor. Mi-a dat de gândit acest lucru şi iată că s-a întâmplat foarte târziu, cu foarte multă muncă şi dăruire. Nu am fost niciodată grăbit şi mi-am atins scopul cu multă conştiinciozitate.

La 20 de ani iubeam cărţile, ele erau femeile mele, la 40 de ani de iubeam femeile frumoase, iar acum iubesc amintirile.

Nu sper să mai trăiesc pentru că am trăit destul, dar mi-aş dori să pot să merg, să mă mai însănă­to­şesc să pot să fac excursii singur.”