Astăzi e ziua ta, Dragomir Horomnea

Prozator, dramaturg şi publicist, Dragomir Horomnea împlineşte astăzi 73 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Literatura ca fier vechi”
“...În definitiv, cum Dumnezeu am ajuns să mă aflu, totuşi, în rubrica de faţă? Am scris mult mai multă ziaristică decât literatură, atât înainte de revoluţie cât şi după. Deşi, ca scriitor, sunt consemnat sau analizat în vreo cinci dicţionare şi în două sau trei enciclopedii, prezenţa mea în literatură e încă foarte departe de a justifica pe deplin o astfel de onoare. Îmi contabilizez doar o seamă de poezii apărute prin diverse periodice într-un fel de antichitate personală tot mai greu de sondat, nişte piese de teatru, unele jucate, altele numai publicate, un scenariu de film de lung metraj cu o distribuţie de zile mari în 1978 (Emanoil Petruţ, Ilarion Ciobanu, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Constantin Rauţchi ş.a.), ceva literatură de anticipaţie şi două romane, unul tradus şi peste hotare, ambele fiind insistent mediatizate la vremea lor. Îmi place să cred că interesul criticilor literari s-a aflat în directă legătură nu atât cu mine însumi, ci mai ales cu recomandarea elogioasă făcută în 1977 de Marin Preda pe coperta romanului de debut “Cer cuvântul”, interes menţinut şi la apariţia trilogiei “Drumul Cavalerilor”. “Drumul Cavalerilor?” “Drumul Cavalerilor”, roman politic considerat oficial de-a dreptul subversiv, în 1983, ba mai mult, un atac direct la sistemul politic, la socialism şi la însăşi sfânta persoană a şefului partidului şi statului. Cartea s-a vândut înspăimântător de bine, cu coadă la uşa librăriilor, până să fie interzisă şi retrasă din toate bibliotecile publice după mai puţin de-o lună. Interzisă împreună chiar şi cu dreptul meu la semnătură proprie, care mi s-a redat abia după revoluţie. Una peste alta, deci, am publicat mult mai puţin decât s-ar fi cerut şi s-ar fi putut în atâta amar de vreme...

De literatură, mai exact de scris, m-au apropiat îndeosebi lecturile din copilărie. De prin clasa a doua, am citit literalmente tot-tot-tot din ce puteam găsi în biblioteca şcolii din satul natal şi din cea a căminului cultural. Citeam fără nicio alegere. Inclusiv cărţi şi cărţulii despre treburile din agricultură, din care tot mai pricepeam câte ceva. La un moment dat, am iniţiat şi o corespondenţă din ce în ce mai activă cu redacţiile câtorva reviste pentru copii. Revistele din vremurile acelea aveau un uluitor potenţial de atragere şi de cultivare a eventualilor pretendenţi la semnătură proprie. Sosirea scrisorilor expediate toooocmai de la Bucureşti, în plicuri oficiale, cu antet roşu, fără timbru-timbru ci doar cu un fel de ştampilă dreptunghiulară în colţul din dreapta sus, ajunsese să fie privită ca un eveniment la scara ditamai părţii de sat în care ne aveam gospodăria. În sfârşit, pe când eram în clasa a cincea, “Pionierul” m-a întrebat dacă n-aş vrea să încerc să le scriu şi o poezie. Am încercat, le-am trimis-o şi...după numai două săptămâni mi-am şi văzut-o publicată. Dacă nu mă înşel, chiar pe prima pagină. Era un pastel. Ceva mai târziu, cei de la “Cravata roşie” mi-au publicat pe-un spaţiu frumuşel din almanahul lor anual o ditamai nuvela, cu reflecţii despre război şi despre pace trecute prin mintea unui copil. “Şenila”...Culmea, mi-au şi plătit-o! Ce curaj nebun am căpătat!...

...Şi uite-aşa, am ajuns să-mi rod şi pensia... Părăsind Bucureştiul şi plonjând într-un abis al provinciei, n-am mai publicat nimic după pensionare, deci nici jurnalistică n-am mai făcut şi, iată, au şi trecut 12 ani de aparentă vegetare şi de trai ruşinos fără muncă pe banii statului, cum se aud tot mai des nişte acuzaţii la adresa vârstnicilor, fie dintr-o parte, fie din alta, a politicii naţionale. Zic “aparentă vegetare”, căci în realitate tot am scris aproape 3000 de pagini  -  alte două romane şi un volum de versuri pentru copii  - , puse deocamdată la murat în cel mai burtos butoi cu saramură extra, din pivniţa-catacombă a literaturii de azi, în care poţi încerca cu succes garantat doar prospeţimea oului; a oului care, spre deosebire de oameni, nu se scufundă cu una cu două într-un mediu potrivnic, până la mortal. Mai legat mă simt de tetralogia “Flacăra neagră” (peste 2100 de pagini), de fapt o continuare a trilogiei “Drumul Cavalerilor”, dar pe alte planuri şi cu mult mai multe personaje din mai toate mediile şi de la mai toate înălţimile, întregind într-o sagă de 3200 de pagini ciclul de şapte volume al Cavalerilor. Este romanul revoluţiei privită din interior, reverberată şi filtrată, deci, prin mintea unui participant direct, acţiunea cărţii continuând şi pe durata primelor două decenii dezastruoase, de după evenimentele nereuşite din decembrie ’89; un roman de o duritate extremă  -  de situaţie şi de limbaj, cu ample trimiteri la complicatul context economic, politic şi militar internaţional  -  o duritate într-adevăr extremă, care-şi află corespondenţa în însăşi realitatea românească, dominată de haos, de impostură, de conflicte, de minciună, de abuzuri, de înnoiri păguboase, de incompetenţe, de mari şi nepedepsite trădări confundate cu patriotismul, de deznaţionalizare din ce în ce mai accentuată, de sterilitate. În fond, ce să însemne  şi “Flacăra neagră”, dacă nu o flacără care nici nu încălzeşte, nici nu te ocroteşte de îngheţ şi nici nu luminează?! Ceeeee să însemne, dacă nu o realitate mai apropiată de întunecimile unui mormânt decât de orice s-a vrut atunci când înseşi porţile raiului păreau deschise pentru toţi românii?

Nu regret nimic din ce-am putut lăsa, conştient, să mi se întâmple. Totuşi, am regrete, care mă apasă incontrolabil. Regret enorm că am fost mult prea sfios faţă în faţă cu mentorul meu literar, care, încă de când m-a chemat să mă cunoască, în toamna lui 1976, interesat de manuscrisul primei mele cărţi, mi-a deschis până la ţâţână toate uşile sale de la Editura Cartea Românească şi de la garsoniera din Palatul Mogoşoaia, unde locuia cu precădere. Pur şi simplu, mă îndemna să-l vizitez oricând aş fi simţit nevoia. Vai! Şi iar vai! Colosul mi se părea mult prea înalt, pentru a îndrăzni să abuzez de timpul său! I-am bătut în uşă doar de câteva ori. Fără să-i cer nimic. Îmi cerea însă el, să-i vorbesc orice, în timp ce, dându-mi impresia că nici nu mă auzea, lua foaie după foaie dintr-un top rânduit în stânga, pentru a-şi aşterne pe ele o scriitură măruntă, măruntă, uluitor de caligrafică, fără nicio ştersătură. L-am întrebat odată ce carte tocmai se năştea. Păi, ce să se nască, monşerule? Delirul, volumul II. Din câte îmi amintesc ca azi, topul care creştea în dreapta deja depăşise binişor vreo 200 de pagini... dacă nu chiar vreo 300. Romanul era închegat! Ei bine, atunci cum de şi-a permis autopretinsul său exeget oficial, căutător şi ocupant de jilţuri tot mai înalte, să afirme că MONŞERUL n-a avut niciodată de gând să-şi continue cartea şi că... la percheziţiile de după moarte, nu s-a găsit nimic-nimic din mult aşteptatul manuscris?! Oare cine a furat, totuşi, comoara? Unde se află ea acum? De ce? Ce jocuri s-au derulat? Între cine? Cu ce preţ?

Cineva m-a întrebat dacă n-am ţintit vreodată şi vreun premiu... Eventual chiar unul mare. Nici pomeneală de aşa ceva! Pe nişte foarte discutabile “recunoaşteri” de valoare, pritocite în culise greu de descifrat, cum să pui oare vreun preţ? În definitiv, ce icsulică, ce igrecuţ fără operă, de prin “atotfăcătoarele comisii girante”, adesea cu puteri distrugătoare, te poate cântări fără greş? Premiul meu, marele şi unicul meu premiu rămâne certitudinea de demult a lui Marin Preda, exprimată sub puterea semnăturii sale, că nu mă voi pierde pe drum... Din câte ştiu, doar doi tineri debutanţi au avut şansa de a fi prezentaţi şi recomandaţi de MONŞER. Unul s-a pierdut de mult în neanturile străinătăţii, fără să mai scrie... Iar eu... iată, aicea sunt.

De fapt, nici pe alţii nu i-aş încuraja să-şi clădească viitorul pe nisipurile mişcătoare ale premiilor de conjunctură, lăsate să pară a fi cu totul altceva. Oare nu cei care trag la lopată prin nisipuri înşelătoare au privatizat însăşi cultura, însăşi literatura, inspirându-se fără discernământ din privatizarea cu dorsalul a întregii ţări, până în adâncul adâncurilor ei? Pe mâinile cui au încăput patrimoniile uniunilor creatorilor de artă? Şi oare chiar este compatibilă diriguirea unui minister al culturii cu nişte cunoştinţe reziduale despre bunul mers al animalelor în gestaţie, rămase în căpăţâna unui veterinar evadat din perimetrul grajdurilor, pentru care îîîînsăşi limba oficială a ţării este o limbă străină de mumă-sa şi de sine? Însăşi acapararea sau înfiinţarea de edituri de către tot felul de întreprinzători particulari, care n-au scris în viaţa lor nicio biată broşurică şi nici nu prea se dumiresc ce-i aceea cultură, în fine, oare nu cumva şi asta ridică o barieră în calea manuscriselor către marele public? Şi, din nou, oare reorganizarea şi reevaluarea întregii moşteniri culturale după principiul habarnistic “romaniţa asta trece, usturoiul ăsta nu”“ n-o fi semănând prea mult cu transformarea în fier vechi a utilajelor de performanţă “intrate în posesie” pe de-a moaca, pe care noii patroni străini ai României le tot încarcă în vagoane de 23 de ani şi le descarcă pe bani buni la poarta furnalelor din alte zări?

În aceste condiţii... cum şi unde să mai publici? Şi, la urma urmei, de ce s-o mai faci? Până şi “casa editorială” care m-a găzduit în 1995 a sărit din prevederile contractuale, intrând pe şest în combinaţie cu o companie din SUA şi vânzându-mi peste Ocean multe exemplare din trilogia Cavalerilor, 36 de dolari volumul, cu banderola “Romanian Books, bestsellers 1944-1989”“ fără ca măcar să mi se ceară acordul ori să mi se plătească vreun cent din profit! Ce editură? Ceee editură!”