Astăzi e ziua ta: Nicolae Breban

Unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, Nicolae Breban împlineşte astăzi 78 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!"

"Am trăit, în lunga mea carieră, vremuri mai dificile. Chiar şi pentru un creator, un pasionat al scrisului. E adevărat că parcă niciodată, în lungul şi dramaticul secol pe care-l părăsim, situaţia creatorului de artă şi cultură, în România, în sfârşit democratică - mă rog, sau pe cale de a fi ! - nu a fost mai problematică. Mai ingrată. Ca şi atenţia pe care o acordă cei ce conduc efectiv administraţia naţională zonelor altădată majore ale vieţii comunităţii noastre, biserica, cultura, şcoala! O singură valoare se pare că ocupă azi spiritele de orice vârstă, aşa zisul «pragmatism», deci banul şi influenţa imediată în pârghiile puterii. Modele au devenit şi ele penibil de fruste, cei care conduc emisiuni de televiziune cu un raiting apreciat de firmele mari comerciale, futboliştii angajaţi la marile cluburi străine sau unii bancheri la care sute de mii de cetăţeni, salariaţi la stat sau la privat se descoperă prizoneri peste noapte a unor credite generos distribuite unor inşi care, timp de vreo jumătate de secol de comunism, nu au avut posibilitatea de se confrunta cu sistemele bancare occidentale. Aşa zis cinice, interesate în primul rând de profit.

Eu, în această perioadă de de sarroi, cum zic francezii, de zăpăceală generală, fac ce am făcut mereu în perioade aşa-zis dificile: mă aplec asupra miilor de pagini în care va trebui să se oglindească o acţiune complexă şi expresivă, numită roman, dedicată fiinţei şi istoriei pe care o traversează. Un roman ce poartă titlul provizoriu «Frica» şi la a cărui apariţie sper să nu păţesc ce mi se întâmplă cu splendida colecţiepurtând faimoasa titulatură de B.P.T., căreia i-am cedat cel mai celebruşi mai vandabil roman al meu, «Bunavestire» şi care, spre nedumerirea mea, întârzie, după o jumătate de an, să-mi verse drepturile mele de autor, instituite de sus-numita colecţie. Eu sunt un scriitor profesionist şi cer să mi se respecte nu numai drepturile muncii mele, dar şi cel datorat persoanei.

Despre mine, autorul care sunt şi care, vrând-nevrând a ajuns ceea ce se cheamă o «celebritate», sunt puţine lucruri care nu se ştiu.
Evident, după o atât de lungă şi de «zgomotoasă» carieră, lucrurile adevărate se amestecă cu cele false, pe jumătate inventate sau false de-a dreptul dar nu mai sunt atât de naiv ca în tinereţile mele să cred că gloria sau renumele se compun numai din «adevăruri» sau calme şi oneste judecăţi de valoare. Ba, în ultima vreme, vrând probabil să-mi readucă numele şi cariera în centrul zgomotos al mass-mediei, Consiliul CNSAS m-a acuzat de a fi fost «colaborator al securităţii», ştire nesancţionată de justiţie, dar iute aruncată în puhoiul mediatic, în care, se ştie, colcăie nu puţine spirite frustrate, purtând în germene resentimentele comuniste faţă de creatorii de înalt nivel din ştiinţă şi artă. Eu care sunt probabil unul dintre foarte puţinii scritori români care, în lungile decenii comuniste, nu am oferit securităţii nici un rând scris de mâna mea. Cel mai atacat scriitor sub Ceauşescu, ca şi Goma, deşi din alte pricini, scos din manuale şcolare şi din biblioteci, vreo două decenii fără un venit fix, trec azi în ochii unor moralişti, viteji după război, drept «agent de influenţă». Da, dacă vreţi, am fost un «agent de influenţă» al unor influenţe de înalt şi radical nivel în romanul european şi românesc, influenţe ce poartă numele unui Dostoievski şi Nietzsche. Şi asta încă de la primele mele romane, de la «În absenţa stăpânilor» şi «Animale bolnave» când cei doi coloşi ideatici şi literari ai Europei treceau nu numai în lumea comunistă drept «retrograzi» sau «facistoizi», dar nici docta lume universitară nu se ocupa de ei, în exgezele ei. Cum o face azi, uneori în exces şi fără o prea mare pertinenţă, adesea.

Într-un moment în care apartenenţa la un sol naţional, dar şi noţiunea de naţiune şi derivatele sale sunt interpretată în fel şi chip, netrecându-se de hotarul comunist şi de abuzurile istorice şi lingvistice comise de vechii propagandişti ai internaţionalismului proletar, eu mă declar ferm, mândru şi solidar cu comunitatea de limbă şi istorie în care m-am născut - deşi, după moda oportunistică de azi mi-ar fi, să zicem, mai la îndemână de a mă declara cetăţean al unei mari culturi şi civilizaţii, cum e cea germană, mama mea fiind de origine germană, eu însumi cetăţean al R.F. a Germaniei din 1972, din «primul meu exil». Constat acum că întoarcerea mea definitivă în Martie '90 din Apus, din Franţa unde publicam cărţi la o însemnată editură şi unde, la Paris, lucra şi soţia mea, Cristina, în zona prestigioasă a artelor plastice s-a soldat cu o impresionantă «cantitate» de titluri publicate sub numele meu, indiferent că e vorba de romane, eseuri voluminoase, memorii, teatru, chiar şi lirică. Un semn al destinului,  fără îndoială, faptul că revenirea pe solul natal, al «brebanilor», maramureşeni de felul lor, preoţi umili şi mândri, de ţară, creatori de conştiinţe dar şi de biserici, a fost una inspirată. Fecundă la cel mai înalt nivel şi susţin, alături de mai prestigioşii mei înaintaşi, un Iorga sau G. Călinescu, că arta şi literatura naţională, deşi fără un trecut atât de glorios şi de bogat ca al mândrelor naţii apusene, este una majoră. Vădind chiar şi sub vremuri apăsătoare, de «restrişte» şi poate mai ales atunci, o vigoare şi un patos profesional care nu pot să treacă neoservate de alţii. Sau de generaţiile care vin.

Mă felicit, dacă vreţi, pentru alegerea, încă precoce a carierei de literat, de romancier, în speţă, fascinat de romanele, puzderii, româneşti şi străine, citite de-a-valma, încă din pubertate, cu o lăcomie care a fost primul şi singurul meu semn de talent. A urmat apoi o lungă tinereţe labirintică, plină de frustrări sociale şi şcolăreşti, purtat şi izbit de valurile brutalului stalinism românesc al anilor cincizeci, pe care acum, la senectute, îndrăznesc, cu o satisfacţie şi o uimire pe care nu mi le explic prea bine, să-l prind în chenarele unei trilogii romaneşti, dintre care a şi apărut primul volum, în toamna aceasta, «Singura cale» la editura Contemporanul. Ce-mi reproşez? O excesivitate în gesturi şi limbaj, faptul că am acceptat, în anii şaizeci, dorind o revistă pentru generaţia mea literară, să mă las antrenat în faldurile nu totdeauna prea curate ale politicii, în primii ani ai echipei lui Ceauşescu, când România comunistă, imitând unele state vecine din Nord, supuse ca şi noi cizmei moscovite, părea a se strecura printre blocurile mari politice, cedând parţial din fervoarea şi brutalitatea stalinistă. O anume nerăbdare în situaţiile grave când se cere calm existenţial, ce curge probabil din temperamentul meu, sangvino-coleric, nerăbdare şi superficialitate faţă de unele aspecte esenţiale ale existenţei umane, faţă de cei din jurul meu, Mama, în primul rând, stâlpul vieţii mele, faţă de prieteni şi de cei apropiaţi, faţă de natură, de animalele blânde din jur, uneori chiar şi faţă de istorie. Nu, nu mi-am plătit, nici pe departe toate datoriile pe care le am faţă de cei care m-au ajutat, chiar şi faţă de cei care nu au răspuns la fel de categoric, de intempestiv la opiniile şi schimbările mele de decizii. Faţă de cei care m-au înţeles sau au dovedit răbdare în toată nebunia şi fervoarea mea creatoare, care nu de puţine ori lua formele, dacă nu ale unei psihoze, oricum, ale unei manii disgraţioase şi egocentrice la extrem. Voi pleca din această existenţă, pentru a deveni puţin patetic, încărcat nu de păcate şi nici de regrete, ci de datorii. De pariuri pierdute, de neîmplinirea cuvântului dat unor inşi încrezători în mine, de faptul de a fi trecut cu o de neimaginat nepăsare pe lângă figuri şi idei splendide, ce s-au pierdut lângă conturul meu rece, de carne, ce părea viu şi înţelegător. Da, aş fi vrut să fiu un sfânt şi, după cum se vede, sunt departe de a mă fi apropiat de această stare spirituală, iată una dintre ratările mele certe. Eu, care decenii la rând, ca şi azi, m-am temut de ratare, chiar şi în momentele de aparentă izbândă; un semn, dacă vreţi, de aroganţă dar şi de incertitudine în calea aleasă de mine, odată pentru totdeauna.

E greu de prevăzut ce se va întâmpla, în turbionul schimbărilor violente, nu numai cele sociale dar şi de mentalitate pe care iată, le suferim, le traversăm. Anul morţii, al unui creator oricât de cunoscut, de celebru, este cu adevărat o vamă, o graniţă aspră, un moment, cel mai adesea, de a aluneca în uitare sau în studii citite doar de unii specialişti. Eu am ambiţionat, de la primele romane, nu să public «capodopere», ci o «operă». După exemplul marilor mele modele, germane, mai ales, după figurile de provă ale unui Goethe sau Th.Mann. Iar singura şansă ca raftul greoi al cărţilor mele să nu se prăbuşească ar fi ca generaţiile ce vin să se arate interesate nu atât de personajele sau picturile, atmosfera, nici măcar dialogurile sau «ideile» cărţilor mele, ci de acea temă obsesivă, cum o numesc din tinereţe şi pe care am descoperit-o apoi la unii mari maeştri, precum Dostoievski, Hegel sau Nietzsche: relaţia dintre stăpân şi slugă, dintre călău şi victimă, dintre maestru şi discipol. Odată această temă descoperită, absolut intuitiv, în jurul ei s-au aglomerat cu o fervoare ce mă uimeşte şi azi, megatone de realitate; făcând-o, sper, credibilă, deci reală. Interesantă, în sensul adânc al acestui cuvânt, necesară, adică.

Încă odată noroc comunităţii de limbă, de istorie şi de credinţă în care m-am născut şi în care trăim cu toţii, cei ce ne numim Români. Şi, mai ales, să avem răbdarea şi cât de cât înţelepciunea de a şti ce să facem cu acest rar noroc de destin, învăţând în cele din urmă din erorile ce s-au născut din precipitarea, aroganţa şi imaturitatea celor care ne-au condus după Revoluţie. Să aflăm încă o dată, ascultând «dulcea limbă a altor vremi», că soarta noastră, a omului singuratec, dar şi a naţiunii se poate zidi numai dinlăuntru. Şi pentru aceasta, se ştie, e nevoie de credinţă, un cuvânt larg, generos, care nu se referă numai la ritualul şi misterele bisericii, oricare ar fi aceasta, ci îi separă definitiv pe cei care ştiu să preţuiască existenţa şi să se bucure de ea, împreună cu cei apropiaţi, cu vecinii, buni şi «răi». Dar şi capabili de a-i întâmpina pe străini, între care, nu rareori, se ascunde un viitor şi rar prieten. Aşa să ne ajute Cel de Sus."