Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un mic port îşi leagănă calm apele, iar zorile năvălesc peste ambarcaţiunile care-şi întind tăcute către înalt catargele subţiri. Cam astfel poţi descrie o pânză pe care actorul şi pictorul Ştefan Sileanu şi-a lăsat amprenta şi semnătura, căci marea, Delta sunt cele mai apropiate de sufletul său. În faţa pânzei albe se redescoperă, îşi dă întâlnire cu simţurile şi reuşeşte, tenace şi minuţios, să se dăruiască. Mâinile sale au primit binecuvântarea culorii şi această binecuvântare străbate până la privitorii care nu se mai satură admirându-i creaţiile. Nenumărate roluri în film şi teatru îl recomandă pe Ştefan Sileanu şi e drept că vocea sa nu poate fi uitată o dată ce ţi-a ajuns la ureche, însă prin intermediul picturii se exprimă la modul perfect. Astăzi îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Îi urăm "La mulţi ani!".
"Modestia este haina cea mai de preţ a actorului!"
"În ultimul timp sunt cam pensionar. Îmi dedic timpul pasiunii mele vechi, care este pictura, şi deschid la un an sau doi câte o expoziţie. Asta vine probabil din meseria de actor, pentru că îmi place să am contact cu publicul, chiar dacă nu e acelaşi fel de public. Consider că este un mare noroc pentru mine faptul că mă pot refugia în pasiunea aceasta, care este foarte veche, şi nu multă lume ştie de ea. Am studiat în tinereţe, am făcut Liceul de Arte Plastice, după aceea am intrat la institut, la secţia Pictură, la Academia de Arte, cum îi spune acum. Am făcut atunci doi ani, şi după aceea m-am îndrăgostit de teatru. Începusem să mă duc des şi m-am gândit că pot face teatru pictând, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar nu am mai continuat pictura după ce am devenit actor. Am continuat să văd ceea ce mă înconjura cu ochi de pictor, dar pictura cere spaţiu de atelier, materiale. Un actor câştigă foarte puţin, după cum bine se ştie. După Revoluţie m-am reapucat de pictură. Absolut întâmplător, o prietenă îşi cumpărase un apartament, voia să-l închirieze şi avea nevoie de nişte tablouri. M-am oferit să i le fac. Am reînnodat trecutul meu de pictor. Am văzut că merge, am intrat în Uniunea Artiştilor Plastici, am început să lucrez, acordând mai mult timp picturii. În momentul de faţă, la teatru nu mă mai duc, îmi petrec timpul în atelier. Nu locuiesc în Bucureşti, ci la vreo 30 km, unde am o căsuţă. Stau la ţară... Vara stau în Deltă... Am făcut un film la Sfântu Gheorghe şi mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am luat o casă acolo şi mă duc la pescuit, stau din primăvară până-n toamnă. Apoi, fac iarna lângă Periş.
În 2012 am avut o expoziţie la Satu-Mare. Am un prieten doctor, un om drăguţ, un soi de Mecena local, care m-a sponsorizat luându-mi lucrările, ducându-le acolo. Am vândut o parte dintre ele, căci artistul trebuie să mai şi vândă ca să trăiască. Nu poţi trăi dintr-o pensie. Aştept cu nerăbdare să treacă iarna asta, aproape îmi notez fiecare zi care trece, cum făceam în armată, ca să ajung din nou în Deltă, unde mă simt excepţional şi mă însănătoşesc brusc. Mi-a spus cineva că sunt semn de apă şi mă simt bine în apă. Mă bucur că m-aţi sunat, pentru că nu am fost de-a lungul timpului prea răsfăţat de presă. Chiar mă bucur. M-aţi prins pictând, chiar sunt cu pensula în mână acum... Anul viitor m-am înscris pentru o expoziţie la Simeza, în octombrie. E bine ca din când în când să mai ies din atelier şi mă confrunt cu criticii de artă şi cu publicul, care este foarte mulţumit de ceea ce fac. Fac o pictură la care te uiţi cu plăcere, luminoasă, optimistă. Sunt adept al impresionismului şi mare admirator al acestui curent extraordinar. Ca student la Teatru l-am avut ca profesor pe Dem Loghin, iar asistent era Dem Rădulescu. În studenţie, din fericire, eşti tânăr. Sfaturi dă toată lumea, că e uşor, dar am avut noroc cu Dem Rădulescu. Se lansase atunci, era tânăr, devenise vedetă, deşi la televiziune lucrurile se întâmplau mai greu, mai rare. Făcea film, juca la Teatrul Naţional cu mare succes, iar noi, ca studenţi, îl iubeam foarte tare. Mai mult, el venea la clasă pentru că Loghin avea mai multe atribuţii, era decan. Mi-aduc aminte că Dem Rădulescu ne-a spus ca data viitoare să aducem un caiet fiecare. Ne-am pregătit toţi, cum sunt toţi studenţii, febrili, dornici să vadă ce li se va împărtăşi, ce se întâmplă cu acest caiet. A venit, ne-a pus să deschidem caietul şi ne-a spus: «Copii, scrieţi: Modestia este haina cea mai de preţ a actorului! Închideţi caietul!» Şi aşa a rămas. Închis!
De ziua mea vor veni fiul meu şi fiica mea, am şi doi nepoţei, vom sărbători în familie. Prieteni am puţini, unii s-au şi pierdut. Nu e o sărbătoare foarte plăcută pentru mine. Mărturisesc că mai trece un an şi nu e o mare realizare."
