Colindatul şi descolindatul

Adunaţi în cete şi rânduiţi după criterii de vârstă şi neam, colindătorii au început să se pregătească încă din seara Sfântului Niculae pentru parcursul ceremonial  ce-l au de săvârşit nu peste multe timp. Şi, pentru că se apropie momentul în care ne vor bate la uşă, e important să aflăm ce se întâmplă în cazul în care nu vrem să îi primim. În lumea satului tradi­ţional, acest lucru se întâmpla foarte rar, iar atunci este sancţionat printr-un gest ritualic contrar colindatului, numit "descolindat". Etnologul ieşean Petru Caraman a introdus acest termen în circuitul ştiinţific, explicându-l prin "a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate anterior". Dar înainte de a urmări ripostele vindicative ale colindătorilor refuzaţi, să ve­dem ce e colinda, de unde vine, cum şi unde se cântă. 

Colinda este o urare cântată vocal, cu caracter festiv, augural, de prevedere a viitorului şi asigurare a norocului, de comunicare şi împăcare cu sufletele morţilor, de invocare a naşterii luminii, iar, odată cu venirea creştinismului, a Naşterii Mântuitorului. Se leagă de latinescul "calendae", care în contact cu slava ("koleda"), a generat forma românească – colinda. Unii cercetători derivă termenul din grecescul "corus", care înseamnă rotire, horă, precum colin­datul înseamnă a umbla dintr-un loc în altul, a parcurge un drum ancestral cir­cular. Se colindă noaptea, timp considerat magic, iar locurile consacrate sunt îndeosebi cele de trecere: pragul casei, fereastra, poarta. În desfăşurarea acestui obicei străvechi se mai întâlnesc încă practici care ne amintesc de funcţia de iniţiere a cetelor din vechime, rituri agrare, forme de incantaţie, de provocare a primăverii, de invocare a zo­rilor, a victoriei luminii solare asupra întunericului.

Descolindatul implică gesturi ri­tualice violente precum smulsul porţii, mânjitul uşilor cu păcură, stricatul acoperişului, alungarea vitelor şi păsărilor din curte şi este însoţit de formule incantatorii aducătoare de rele, un contraritual păgubos, revers malefic al colindatului. Uneori, versurile sunt comice: "Câte cuie sunt pe casă/ Atâţia păduchi în casă/ Şi-atâţia şoareci pe masă!", alteori chiar licenţioase: "Colindă, colindă/ Bagă iapa-n tindă/ O leagă de grindă/ Îi dă fân să roadă/ Şi-o pupă sub coadă!".

De multe ori, descolindatul devine ameninţător: "Descolindă-l, drace/ Cu curu-n darace/ C-o găină neagră/ Praful să se-aleagă/" sau se transformă în adevărate blesteme versificate, care mai de care mai înspăimântătoare: "Dare-ar brânca-n porci/ Şi holera-n găini/ Dare-ar ciuma-n boi/ Şi gălbeaza-n oi/ Dare-ar turba-n câni/ Lovi-i-ar inima pe stapâni!". În Muntenia a fost atestată cea mai cumplită formulă de desco­lindat, în care vătaful rosteşte blestemul, iar ceata de colindători îl confirmă printr-un "Amin!" strigat în cor: "Trăsni-v-ar Dumnezeu pe toţi din casă/ Amin!/ Şi casa să v-o trăsnească/ Amin!/ În foc să se topească/ Amin!/ Holdele-n câmp să nu vă mai crească/ Amin!/ Oile şi va­cile să vă stârpească/ Amin!/ Şi nimic să nu vă mai sporească/ Amin!".

O altă formă de descolindat poate fi considerată şi restituirea darurilor gazdei zgârcite, situaţie extrem de ru­şinoasă, în care colindătorii ne­mulţumiţi  aruncă darurile, spunând: "Să vă fie pomana dracului", apoi întăresc greutatea celor zise cu un "Amin!" rostit tot în cor.